― Şi pe client îl lăsăm acasă, nu?
― Nici vorbă!
― Bravo, papa! respiră Olguţa. Nu pot să-l sufăr. Ai văzut cum mănîncă?
Doamna Deleanu întinse Olguţei scrisoarea lui Dănuţ.
― Ceteşte-o cu Monica. E vorba de nişte gavanoase! cercă ea să zîmbească.
Auzind cuvîntul gavanoase, rostit de doamna Deleanu, Olguţa tresări.
Luînd-o pe Monica de mînă, se grăbi spre odaia ei, în care nu se făcuse încă foc fiindcă Olguţa pretindea că-i prea cald.
Doamna Deleanu începu să plîngă.
― Biata Olguţa! dădu din cap domnul Deleanu.
Olguţa cetea cu glas tare scrisoarea lui Dănuţ; lîngă ea, Monica urmărea cu privirea şirurile neregulate pe care ar fi vrut să le alinte şi să le sărute.
"...Băieţii de aici mă rîd fiindcă vorbesc moldoveneşte. Chiar m-au poreclit
«Şoldoveanu» şi «domnul Măi». Mie nu-mi pasă. Numai mi-i ciudă că spun minciuni!
Spune şi tu, mamă dragă, dacă-i adevărat că eu spun: «şi mai faşi» în loc să spun
«ce mai faci?»"...
― Nu-s eu acolo, că v-aş arăta eu şi mai fac! se stropşi Olguţa la nevăzuţii munteni, prigonitori ai lui Dănuţ.
― Da nu-i adevărat, Olguţa. Dănuţ nu spune-aşa! sări şi Monica, aprinsă de mînie.
― Sigur dă nu spune! Da-s proşti muntenii! Ştii, ei îs cam surzi! explică
Olguţa compătimitoare. Cînd vorbeşti cu un muntean trebuie să ţipi, altfel nu
te-nţelege. N-ai auzit? Ei nu spun măi ca noi. Ei ţipă: băăă!
..."Da nici eu nu m-am lăsat", urmă Dănuţ îndărătnic.
― Bravo ţie! aprobă Olguţa pe neştiute.
Monica primi omagiul.
..."Ieri, cînd intram în clasă, un băiat spunea arătînd pe nişte băieţidin altă
clasă: «Mă, ei are liber, al dracului!" Atunci eu am sărit şi i-am spus că nu ştie să
vorbească româneşte, fiindcă în româneşte subiectul se acordă cu predicatul,ş-atunci trebuia să spuie: ei au liber». Toţi băieţii rîdeau şi spuneau că el are dreptate, fiindcă eu sînt şoldovean căpăţînos. Eu n-am spus nimica"...
― Foarte rău! dezaprobă Olguţa.
― Ce era să facă săracu Dănuţ? îl apără Monica.
― Să-i insulte şi să-i bată.
"... da în ora de română, l-am întrebat pe domnul Ilie Popescu cum se spune. El mi-a dat dreptate. Da eu nu mai pricep nimic! Chiar el spune tot aşa: «Ei are»!
Spune tu, mamă dragă, şi-a bătut joc de mine sau nici el nu ştie româneşte?"
― Ilie Popescu, eşti un prost! Se cunoaşte şi după nume că-i prost; nu-i aşa, Monica?
― De ce, Olguţa? El i-a dat dreptate lui Dănuţ.
― Nu trebuie să ţii cu proştii, Monica. Ei n-are dreptate niciodată .
"De cînd m-am tuns mi-i foarte frig. Şi nu ştiu de ce, da mi-i ruşine cu capul gol!
Ce-ar mai rîde Olguţa să mă vadă aşa!"
― Săracu Buftea! zîmbi Olguţa, privind fotografia din mînile Monicăi. Parcă-i dat cu var pe cap!
Olguţa reîncepu lectura. Monica nu-şi mai lua ochii de pe fotografie. Asculta şi privea. Dănuţ, în uniformă cu pantaloni lungi avea o poziţie foarte fotografică: un picior înainte, ca la comanda militărească "pe loc 'paus!"; o mînă voivodal înfiptă în şold, cealaltă, purtătoarea chipiului, atîrnînd ţapănă de-a lungul coapsei; capul strîmbat în sus. Surîdea serafic mînei nevăzute a fotografului.
Roşi, obrajii Monicăi îşi însuşiră zîmbetul.
Scrisoarea se isprăvea cu următorul post-scriptum: "...Şi eu am mîncat dulceaţă din gavanoasele de la Olguţa. Bună mai era, mamă dragă! Numai la noi acasă se face aşa bună dulceaţă!"
― Bravo, Dănuţ! Aşa aş fi scris şi eu.
