Alteori, o uşă izbucnea în lături şi se-nchidea pocnind ca un aplauz formidabil, făcînd loc şcolarului palid de emoţie, care cu gestul scenic al Damei cu camelii, ţinea pe faţă batista copios carminată cu sîngele unei sticluţe de cerneală roşie...
Clasa VIl-a modernă analiza poezia Melancolie ― "Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, prin care trece albă regina nopţii moartă" ― cu o viteză
păgubitoare în primul rînd ortografiei, călcată la toate virajurile gramaticale, ca o vulgară găină sau gîscă pe şosea.
Tinerii comentatori ai melancoliei eminesciene se desfătau ca la lectura unor
stihuri de Topîrceanu, rezervîndu-şi masca melancoliei pentru tezele ştiinţifice, îndeosebi pentru cea de la matematici.
Profesorul de literatură se uita pe fereastră fredonînd mintal o arie din Văduva veselă. Purta o lavalieră la fel cu a lui Maximilian din Fire de artist, şi avea numai douăzeci şi şase de ani. Pe bulevard treceau cu paşi dănţuitori fete cu bluze de vară... şi pe caiete "regina nopţii moartă".
"Dan Deleanu,
cl. VII- a m."
Iscălitura din josul paginei scrisă în cursive torenţiale, era abia schiţată, ca pe recipisa unei telegrame urgente.
Dănuţ se uită la ceasul-brăţară, descoperindu-l cu o bruscă mişcare a braţului: unghiul drept al minutarelor arăta trei jumătate. Se aplecă la urechea camaradului de bancă.
― Mircea...
― ...? clipiră ochii bruni, smulgîndu-se din decorul nocturn al Melancoliei cu un reflex de lună şi o iluminare parcă.
― ...eu plec. Ia-mi tu geanta. Ne întîlnim acasă.
― Nu m-aştepţi? se alarmă Mircea, întorcînd condeiul.
― Nu pot. Nu mai pot. Vreau să ştiu tot. Să se sfîrşească odată.
― Cum? Te duci acolo?
― Da.
― Şi scrisoarea?
― Rupe-o.
― ...? Asta nu! Eu o duc.
― Am spus nu.
― Dan!
― Nu te-amesteca.
― Dan, te-ai jurat! se încruntă Mircea cu ochi serioşi şi o subită roşeaţă în obraji.
― Am să-mi calc jurămîntul... Nu te uita aşa!... Tu... "n-ai iubit", continuă în gînd Dănuţ, intimidat şi exasperat de dispreţul ironic al camaradului său.
― Pentru o astfel de femeie?
― Mircea!
― Ssst! şuşuiră glasuri indignate.
Izbind pupitrul şi aruncînd o privire de sfidare întregei clase, Dănuţ se ridică
din bancă, spătos , zvelt şi ondulat în uşoara uniformă de camgar. Înaintă spre catedră, febril, urmărit de priviri nedumerite: Dănuţ era printre premianţii clasei. Şi e o axiomă pentru orice elev bun că o oră e cu totul neîndestulătoare pentru întocmirea unei teze destinate notelor majore, mai ales la română unde "scrii tot ce-ţi trece prin cap".
― Ai şi isprăvit, Deleanu? întrebă profesorul, ritmîndu-şi întrebarea şi gestul
― din distracţie ― pe aria de operetă fredonată pînă atunci.
― Da, domnule profesor.
Aruncă spre uşă o privire semnificativă.
― Cum s-ar zice: "veni, vidi, vici..." intonă profesorul cu familiaritatea
cantabilă a chelnerilor de berărie cînd se avîntă plesnind din şervet, c-un "vine, vineeee..."
― Hî! zîmbi Dănuţ condescendent.
― Ce zici, Deleanu, despre Eminescu al nostru? Genial poet: ai? Are un ce aparte...
Dănuţ strînse pumnii cu o vigoare sportivă.
― Îmi permiteţi să plec, domnule profesor... Ştiţi, căldurile! răsuflă el, trecîndu-şi batista peste faţa năduşită glacial.
