Rupînd tăcerea, doctorul Prahu întrebă ― ironic sau trist? ― întinzînd mîna crispată ca un blestem:

― Unde-i Iaşul? Şi singur răspunse, cu mimică şi accent de parodie: Aici-s, moi!

*

― Pleacă maestrul la Bucureşti! Dosarele...

― Conaşu pleacî la Bucureşti. Digrabî la masî.

― Bine, Iorgule, iar mă anunţi în ultimul moment! Şi musafiri la masă pe deasupra! Poftim!... Profira, spune lui Neculai să mai puie un tacîm... A! Unde mi-e capul! Olguţa, ia vezi tu ce-i cu scrisoarea lui Gheorghiţă... Scrie de nişte cărţi trimise din greşală. Uite: ce-i asta: Ojardindilijant!

Vestea plecării domnului Deleanu se răspîndise ca sunetul trîmbiţelor de mobilizare, accelerînd ritmul obişnuit al casei şi alarmîndu-l.

Doamna Deleanu se consacră pachetelor destinate lui Dănuţ; domnul Deleanu, expedierii clienţilor şi alcătuirii bagajelor haotice.

Puiu ― surprins de Olguţa în clipa cînd vămuia salamul şi ghiudemul aduse

pentru masă ― fusese expulzat din sufragerie în salon să ţie tovărăşie doctorului Prahu, sau, mai exact, somnului acestuia, căci doctorul, de cîte ori se aşeza pe o sofa sau într-un fotoliu ― fără ca să aibă în faţă o masă cu pahare, sticle cu trompă

metalică alături de "sferturi" şi mucuri de ţigări ― adormea cu gura deschisă, avînd aerul celor cloroformizaţi pe un scaun dentar.

Puiu se plimba prin salon, cu mînile la spate, tropăind agresiv, cu sufletul plin de revoltă şi amar: iar îl bruscase Olguţa! Pe doctorul Prahu nu putea să-l sufere! Şi pe deasupra îl exaspera şi un ulcior stîrnit de colbul vitezelor cicliste!

Olguţa după ce porunci lui Neculai să scoată o sticlă de vin "fain" pentru desert în cinstea doctorului ― alternă lectura scrisorii lui Gheorghiţă cu muşcatul combativ al feliilor de ghiudem pipărat, dur şi aromat, care se mănîncă obligator în picioare, cu o aşcnie de pîne smulsă ― fiindcă pînea nu-i tăiată încă ―

întovărăşind o lectură.

― Ojardindilifant?

Intră rîzînd în odaia Monicăi.

― Hei-hei!

Aprinse lumina.

― Ai adormit?

Monica se ridică de pe divan, ocrotindu-şi ochii cu palma. Rochia subţire, îmbrăcată pentru primirea pachetului, era ca o floare bătută de brumă.

― La masă, Melizando! Uite ghiudem. Ştii că papa pleacă la Bucureşti!...

Monica!

Aplecîndu-se, Olguţa-i căută ochii; Monica şi-i acoperi.

― Ai plîns?

Olguţa aruncă o privire pe masă. Văzu risipa cărţilor.

― Au jardin de l'Infante, A! Ojardindilifant! ... Ce-i asta? "Pour Adine?" ...

Monica se repezi la masă.

― Te rog, Olguţa, nu ceti.

― E pentru tine?

― ...Nu.

Monica plecă în jos ochii plînşi.

― Atunci, dă-mi voie. Uite scrisoarea lui Gheorghiţă.

Cetiră alături: Olguţa, versurile cu dedicaţie, care lămureau lacrimile Monicăi; Monica, scrisoarea care explica prezenţa, în acelaşi pachet, a celor două Au jardin de l'Infante. Faţa Olguţei era atentă, severă, preocupată. De îndată însă ce simţi ochii Monicăi îndreptaţi asupra ei, îşi luă un aer ironic şi surprins.

― Et tontaine et tonton!

Monica zîmbi ostenit subt ochii Olguţei.

― De ce-ai plîns?

― Ţi-a scris?

― Da.

― Minciuni?

― Vai, Olguţa! Dănuţ!

― Atunci de ce-ai plîns?

― Din pricina Adinei " au coeur rapace"37?

Monica se roşi.

― Fiindcă i-a făcut versuri şi ţie ţi-a scris în proză?

― Atunci de ce-ai plîns? se încruntă Olguţa, bătînd cu pumnul în masă.

Leila deschise ochi speriaţi. Olguţa trînti felia de ghiudem pe Au jardin de l'Infante.

― Monica, uită-te la mine... Te rog să nu fii Melizandă!... Acuma uită-te-n oglindă. Uită-te, că nu-i ruşine! bătu ea din picior.

Silită de mînile Olguţei, Monica se uită şi-şi văzu frumuseţea inutilă.

― Atunci, de ce-ai plîns?... Ascultă, Monica, tu ştii că odată pe an vorbesc şi eu serios. Eu afirm că te iubeşte pe tine.

O luase viguros de umeri. Ochii Olguţei erau pasionaţi şi puternici ca ai celor care vorbesc în numele lui Dumnezeu. O cută i se adîncise pe frunte, deasupra rădăcinii nasului.