Cu nici un chip Mihu Deleanu nu voise să primească invitaţia de-a sta la dejun cu boierii. Înfipt în ogradă, lîngă lădiţa lui, mîncase, cu mîna şi cuţitul, merindele de-acasă. Cînd îl întrebau servitorii sau clienţii cîte ceva, şedea la gînduri, apoi răspundea tare ― ca unui om de pe altă vale ― privind din plin, pe cel ce-l întreba, cu ochii lui rotunzi. Spre sară, înfricoşat de mulţimea clienţilor, se refugiase în grădină. Acolo îl descoperise doamna Deleanu, trîntit pe iarbă, cîntînd din fluier înnăduşit.

― Tu ştii să cînţi din fluier, puiule?

― ...Aha!

Fără intervenţia domnului Deleanu, Mihu reuşise la examenul de bursă, cu media zece, distanţînd pe toţi ceilalţi candidaţi.

― Răspunde ca Isus în templu! felicitase directorul pe domnul Deleanu.

Totuşi, Mihu nu intrase intern, nici nu se folosise de locul cîştigat. Doamna Deleanu reţinuse acasă pe micul şi sălbatecul suplinitor al lui Dănuţ. Şi, încetul cu încetul, Mihu devenise Puiu pentru doamna Deleanu şi Monica, şi Cuţulachi pentru Olguţa. Un Puiu zvelt, îmbrăcat cu mult mai mult gust decît majoritatea colegilor săi orăşeni, un Puiu transfigurat, care purta totuşi în suflet, ca un filigram, pe Mihu de odinioară.

Învăţa cu o uşurinţă şi o isteţime care-l făceau să fie ― în afară de orele de clasă ― într-o veşnică recreaţie. O singură luptă grea avusese cu ale învăţăturii, dar biruise: cu limba franceză. Zile şi nopţi de-a rîndul ― în taină şi singurătate ― se trudise Mihu să-l rostească pe "le" aşa cum răsuna dulce, muzical, fără efort, în gura fetelor şi a doamnei Deleanu. Cu toate acestea, evoluase de la greoiul şi odiosul "lio" pînă la perfecta puritate a lui "le", cîştigat de el ca o cetate, după un lung şi istovitor asediu în timpul căruia vărsase şi lacrimi.

Dar mai crudă decît "le" era Olguţa, care-i dăruise de Paşti, pe cînd era convalescent după febră tifoidă, bicicleta: o bicicletă elegantă ca o rîndunică în zbor, înzestrată cu cauciucuri roşii, frînă automată şi două ghidoane: unul de curse şi altul de plimbare. Bineînţeles, desperările zilnice ale lui Puiu întrebuinţau numai ghidonul de curse, pe care, aplecat şi în astă seară, făcea semnul infinitului pe nisipul aleii, fiindcă doamna Deleanu nu-l lăsase să meargă la gară cu bicicleta şi fiindcă, mai ales, Olguţa nu-l acceptase în trăsură, pretextînd că nu e loc...

― Da! Bărbosul şi beţivanul de doctor are loc... şi eu nu!

Ah! De ce nu se-mbolnăvea din nou, de ce nu răcea, de ce nu-şi rupea un picior, să fie Olguţa iarăşi bună cu el, ca în timpul convalescenţei! Pe-atunci ea singură îi cetise cu glas tare amîndouă minunatele: Livres de la jungle ale lui Rudyard Kipling, traducîndu-i unde nu pricepea, mimînd pe ursul Balloo, cel cu vorbe înţelepte şi labă autoritară, pe boaul Kaa, spaima "bandarlogilor", care vorbea sîsîit ca un om fără dinţi, şi pe Mowgli, care era voinic şi îndrăzneţ "cum trebuie să fie orice băiat".

Şi el era voinic şi îndrăzneţ, aşa cum vroia Olguţa. Pe bicicletă nu se temea nici de tramvaie, nici de automobile; la şcoală, de nici un coleg, nici chiar de repetenţii cu vocea groasă care fumează la "00" deşi el purta încă şosete şi pantaloni scurţi.

Totuşi, de cînd se însănătoşise, Olguţa nu-l mai lua în seamă, şi cînd îl lua, îi spunea Cuţulachi. Uneori îi venea să se arunce din podul casei, dar se răzgîndea, aruncîndu-se în viitor cu elanul dobîndit din renunţarea la cealaltă aruncare.

Lasă! Are să fie el mare!... Are să fie ca Vlad Ţepeş!... Ş-atunci are să vadă

Olguţa!

― Puiule, du-te la culcare.

Roţile vîjîiră înspre casă.

― De ce-o fi întîrziind atîta? întrebă doamna Deleanu pe Monica.

― ...Poate că de la gară s-a dus pe la Rodica, tante Alice.

― Da, e drept!

Plimbarea reîncepu tăcută. Doamna Deleanu se liniştise.

Rodica era o camaradă a fetelor, şi una din rarele eleve ale pensionatului

"Humpel" care nu făcea cură de slăbit, nu era îndrăgostită de profesorul de filozofie şi nici nu accepta moda leşinului şi a melancoliei cu palori riguroase. Avea o poftă de mîncare statornică: taşca-i era plină de chifle, smochine, migdale, alune, pe care le mînca subt ochii profesorilor pe-nfundate. Olguţa-i spunea că are o privire antropofagă. Şi pe deasupra, Rodica rîdea "ca o şcoală primară". Cînd venea la Olguţa, doamna Deleanu zîmbea din a patra odaie, fiindcă şi de-acolo le auzea rîzînd.

― De ce rîdeţi? le întreba ea binevoitoare, deschizînd uşa.

Şi se încingeau nişte rîsete care excludeau vrîstele care puteau să mai întrebe cauza lor.

Prin tăcerea Iaşului, trapul cailor, urcînd la deal, răsuna clar şi sonor ca subt bolţile unei catedrale devastate.

Doamna Deleanu şi Monica se îndreptară spre poartă.

― Olguţa!... Unde-i Olguţa, Ilie?

Din trăsură se coborîse ― răsturnînd pe stradă o umbră de balon captiv ― Gerş

Herman, cu pălăria coborîtă adînc în noapte ca o ciutură.

― Cu respect şi sărut mîna. Pot să vă dau complimenti di la coani Iorgî şi di la domnişoari.

― Unde-i Olguţa, domnule?

Gerş întinse două scrisori, surîzător.

― Domnişoari a plecat la Bucureşti!

― Nu se poate, domnule! Ilie, unde-i duduia?

― Pui di la gară nu s-o mai întors, sărut mîna, răspunse Ilie deschizînd poarta.

Gerş luă din trăsură, cu precauţii grase, un pachet.

― Coani Iorgî o trimes nişte îngheţaţî... ci-i mai extra, puteţi să mă credeţi. Cu respect.

Întorcîndu-se cu trăsura, doamna Deleanu şi Monica se cbborîră grăbite în vestibul, aprinzînd lumina.

― Ce zici, Monica!

― ...Dă!

― Asta-i pentru tine.

Pe plicul scrisorii adresate doamnei Deleanu, Olguţa scrisese în fugă: " Mîncaţi îngheţata că se topeşte. Nu mi s-a întîmplat nimica."

Doamna Deleanu ridică din umeri.

― Ileana! Ileana! Profira... Profira... du îngheţata în sofragerie şi pofteşte-l pe cuconaşu Puiu dacă nu doarme.

"Dragă mamă,

Nu te alarma. Nu te anunţ că m-am sinucis aruncîndu-mă subt roţile trenului!

«La din contra»: plec la Bucureşti să văd pe Benjaminul familiei. Am să-i puntermometrul, am să-l inspectez dacă-şi pune galoşii cînd plouă, în sfîrşit, într-uncuvînt, am să te înlocuiesc.

Atunci de ce te superi? Cum nu m-aş fi supărat eu dacă plecai mata ― chiar fără să m-anunţi ― aşa nici mata nu trebuie să te superi că pleacă ― anunţîndu-te

― fiica matale supusă (?) şi iubitoare (ţţ),

Olguţa."