― Aneta, du-te afară.
Dănuţ se aşeză pe un scaun de lîngă masă, cu mîna pe frunte.
― Te rog, descopere-te!
Lovind cu podul palmei în cozoroc îşi aruncă jos chipiul şi, înfrînt de căldură, de alergătură şi de atîtea emoţii, îşi lăsă braţele pe masă şi capul pe braţe aşteptînd dezlegarea tuturor nenorocirilor.
În liniştea bruscă, muştele încleiate pe spirala atîrnată de lampă murmurau cu o surdă frenezie.
Adina Stephano îşi pături una peste alta aripile chimonoului brodat cu crizanteme ruginii, acoperindu-şi trupul gol şi bătăile inimii.
Deşi abia lunecase din aprigi dezmierdări, era proaspătă şi luminoasă ca o mandarină descojită. Părea pulverizat cu ilarităţi de aur vaporos chipul roz, cu nasul mic şi ştrengăreşte cîrn, şi buza cea de sus tot cîrnă, şi părul roş şi-atît de creţ, încît Dănuţ spunea că graseiază ca şi glasul.
Era mică: abia întrecea umărul lui Dănuţ, cu tocuri cu tot, dar prea vivace pentru a da răgaz ochiului să o cuprindă. Şi avea ochii miraţi, de mari ce erau, verzi, umezi, răcoroşi.
Aruncă o privire asupra lui Dănuţ: niciodată nu-l văzuse în uniformă. Îşi culcase fruntea pe braţe ca un şcolar furat de somn pe cînd îşi face lecţia. Capul aplecat ― numai reliefuri castanii ― descoperea curba inocentă a gîtului şi o gropiţă împrejmuită de vîrtejurile părului.
Se aplecă asupra lui. O sărutare, castă la început, stărui, înfrigurînd spinarea aplecată. Dănuţ se scutură. Adina se dezlipi, privind cu capul aplecat pe o parte, urma roşie, ca o veveriţă gata să culeagă încă o alună, dar speriată şi desfătată de picurul celor care cad... Se răzgîndi. Îşi strînse din nou chimonoul desfăcut.
Întîlnind oglinda bufetului se aplecă, întinzînd buzele, ciufulindu-şi părul pe tîmple, pieptănîndu-şi sprîncenele, cu gesturi iuţi, mărunte, mandolinate parcă.
Obrajii lui Dănuţ ardeau ca şi respiraţia. O simţea mişcîndu-se după
clămpănitul minuscul al papucilor cu tocuri înalte. Căldura de fîneaţă a parfumului atît de cunoscut, insinuîndu-i-se pe faţă, îi destăinuia goliciunea întîiului trup de femeie pe care adolescenţa lui îşi culcase obrajii şi trupul naiv.
Cunoştea vînătaie tainice: umbrele întîrziate ale sărutărilor grele. Cunoştea dezmierdările lungi de-a lungul pulpelor îmbietoare pînă acolo unde pieliţa e dulce, grasă şi fierbinte ca a renclodelor în arşiţa de iulie. Şi cunoştea dura elasticitate a sînilor zvîcnind în mînile lui mai goi decît orice goliciune, rotunzi ca însuşi fructul dezmierdării mînilor crispate. Şi cunoştea vîrtejul curbelor acelui
trup îngrozitor de alb, pe care ar fi vrut să-l topească în trupul lui ca pe-o zăpadă în pămînt, şi care totuşi rămînea al ei.
Se auzea zăngănitul linguriţii în paharul cu oranjadă, batjocoritor parcă.
Dănuţ sări în sus.
― Ruşine! Să-ţi fie ruşine! Asta-i cruzime! N-ai inimă!
― Fiindcă beau oranjadă?
Apucînd-o cu violenţă, Dănuţ o ridică în braţe, şi, blînd, o aşeză pe genunchii lui.
― Adina, de ce nu ţi-e milă de mine?
Şi cu veşnica mişcare a copiilor alintaţi, îşi alipi obrajii de sînii ei.
― Spune-mi că nu-i adevărat... Te rog, Adina. Fii bună şi spune-mi că nu-i adevărat.
Şi obrazul, frămîntîndu-se, căuta goliciunea sînilor şi a adevărului dorit.
― Dănuţ, dar ce-i cu tine? Ce să nu fie adevărat? Nu mai înţeleg nimic!... Hai, prostuţule! Nu eşti tu pajul meu rău şi cuminte?...
Îi vorbea în obraz, gîdilindu-l cu suflarea caldă şi cu genele. Vorbele ei graseiate erau zîmbitoare, naive şi cu parfum de miere.
― Adina, nu mă mai iubeşti! se tîngui Dănuţ. Spune-mi drept, adevărat...
Jură-te, Adina! Te rog ju...
O sărutare se adînci ascuţit în buzele lui. Două mînuţe îi încleştară părul, sălbatec. Un tremur de frunzişuri subt lună îi străbătu adînc. Gîfîiau.
Braţul lui Dănuţ îi încolăci trupul pe subt chimono. Căpătîndu-şi suflarea, începu să o sărute la întîmplare, nebuneşte, cum se tăvălesc prin iarba primăverii, subt întîia ploaie, animalele tinere.
― Sînt un prost! Sînt un prost! cînta bucuria lui cu ochi turburi.
Cu ea în braţe, dănţuind, porni spre uşă.
Dezmeticindu-se, Adina se smunci deodată.
― Stai aici, dragă Dănuţ... Cuminte, Dănuţ... Dănuţ! Nu se poate! Nu vreau!
ţipă ea spăimîntată, în pragul uşii, zvîrcolindu-se.
La ţipătul ei, uşa salonului, învecinată cu a ietacului ― se deschise teatral.
― Ce-i tinere? întrebă un domn scund, plinuţ, congestionat, cu monoclu înarmat. Vrei s-o răpeşti pe doamna?
― Ce cauţi dumneata? Cine eşti dumneata? întrebă Dănuţ cu ochii măriţi, dînd drumul Adinei din braţe pe jumătate dezgolită.
― Dar dumneata?
Dănuţ îşi scutură capul. Clipi. Înghiţi uscat.
