― Hm! C'est épatant! Et pourtant elle ressemble parfois à sa tante Elenco Dumşa, qui était horriblement laide et affreusement intelligente. Oui!

Affreusement in-tel-li-gente, monsieur takiste! Tu l'as connue, Barbaroza?35

― Oncle Michel! protestă colonelul, bombîndu-şi marţial bustul.

― Tţ, mon cher! N-am spus că-i urîtă! Au contraire! Mais elle lui ressemble, surtout quand elle dit des vérités. C'est drôle.36

― Pur-sînge! murmură colonelul, ca un refren, bătîndu-şi barba cu dosul palmei.

― Ei, lasă-mă! se supără oncle Michel, desfăcînd evantaiul. Iar te-ai făcut impresar de cai!

*

― Bonsoir, Olguţa.

― Bonsoir, papa.

Congestionată şi năduşită, cu ochii lucioşi de frigurile băncii bacara, cu tîmplele surite de timpuriu şi fire albe în musteţi, cu trăsăturile arse de zbucium ca 32 A! Asta e ! Da, Costea Babic! Iată-l, d'Artagnanette! Are o manieră pomădată de a fi tachist; cu totul un produs Tache. Mă umple de bucurie! (Fr.) 33 Cum dezvoltă politica spiritul de observaţie! (Fr.)

34 ...Spiritul, în general

35 Hm, e surprinzător! Şi cu toate astea, seamănă cîteodată cu mătuşă-sa, Elencu Dumşa, care era oribil de urîtă şi înfiorător de inteligentă. Da, înfiorător de in-te-li-gentă, domnule tachist! Ai cunoscut-o, Barbaroza? (Fr.) 36 Dimpotrivă! Însă îi seamănă, mai ales cînd spune adevăruri. E straniu! (Fr.)

de un soare marin, dar pline de strania şi fierbintea tinereţă a nervilor, şi fruntea largă şi bombată ca o statornică sfidare ― faţa domnului Deleanu surîdea părinteşte şi copilăreşte Olguţei, care era puţin mai înaltă decît el şi proaspătă de soare, vînt şi tinereţă.

― Am ceva pentru "fondul Olguţa", zîmbi el, bătîndu-şi buzunarul de la piept.

"Fondul Olguţa" era tovarăş la cîştigurile cartoforiceşti ale domnului Deleanu.

Deşi cunoştea pagubele zilnice, Olguţa tolera tributul seral pentru fondul instituit de tatăl ei, ştiind că-i face plăcere.

Domnul Deleanu o sărută pe frunte şi începu să-şi potrivească în faţa oglinzii, cravata strîmbă.

― Vă salut cu respect, coani Iorgî. Numai două vorbe, dacă nu se supără

domnişoara matale.

Gerş Herman ― misit ― era client civil, comercial şi mai cu seamă penal, al domnului Deleanu. Şi cum tainicele lui afaceri nu puteau fi rezolvate decît de

"coani Iorgî", îl aştepta la club ― unde-l găsea sigur, în loc să-l aştepte la birou ―

unde găsea secretarii.

― Gerş!

Cum ar fi spus: "Marş!"

Dar Gerş, cu un zîmbet şi gest amforat de balerină, mai înaintă un pas. Era aşa de gras că părea de două ori gravid: şi pîntecele, şi fălcile.

― Coani Iorgî!

― Aşteaptă-mă acasă, Gerş.

― V-aştept la gară. Cu respect şi complimente la domnişoara.

― Ce? Pleci, papa?

― Da, plec la Bucureşti. Jidanii ştiu tot! Ce să-ţi aduc, Olguţa?

Se suiră în trăsură, cu ogarii la picioare!

― La "Smirnov". Ce cumpărăm, Olguţa?

Domnu Deleanu răspundea la saluturi în dreapta şi în stînga, zîmbind, gesticulînd amical, protector sau cu înţeles, ca un orator popular la coborîrea din tren.

Sîmbăta însufleţise Iaşul, mai ales strada Lăpuşneanu: treceau parfumuri violent proaste şi mătăsuri colorate intens ca acadelele din borcanele cofetăriilor periferice.

― Flori mirositoare pentru duduci costisitoare! Cumpăraţi, cumpăraţi, domni galanţi şi cavaleri berbanţi! Baronul de Vax vă porunceşte să fiţi galanţi şi eleganţi dacă vreţi să fiţi berbanţi! Tiu vio, ma belă damă?

Cu ghete de lac, ghetre albe, mănuşi albe, trandafir alb la butoniera smochingului şi monoclu cu şnur lat pe o faţă de gorilă ţigănească, baronul de Vax

― cum singur se intitula ― îşi plasa florile cu o impertinenţă în glas şi gesturi calculat negustorească pentru publicul de sîmbătă. În timpul săptămînii se adresa individual trecătorilor, cu călcîile lipite şi jobenul plecat: "Măria-voastră, nu vreţi"...

Trăsura se opri în faţa băcăniei "Smirnov". Intrară.

― Buna sara, domnişoară Volga. Ci faci, domnule Medeleanu?

Olguţa întinse o mînă prietenoasă noului-venit care intra în băcănie cu mîni crispate şi tremurătoare de orb nervos, duhnind a vin, bărbos ca Robinson, dar

brun, cu trăsături ascetice, ochi halucinaţi de derviş urlător şi îmbrăcat ca o sperietoare de păsări.

― Vii de la Jupey-Club, Pierdeleanu?... Luăm o fiţuică şi nişte akefali?

Apăsa pe fiecare vorbă ― calambur îndeobşte ― ca într-o cîrjă care i-ar fi susţinut bicisnicia şi avea accentul mirat evreiesc al celor care imită mereu jargonul. Văzuse trăsura casei Deleanu oprindu-se la "Smirnov", de peste drum, de la " Respect general", şi nu se putuse opri ― lăsînd murăturile usturoiete, pastrama de gîscă, vinaţul acrişor şi cei trei convivi în faţa cărora îşi orhestra calambururile

― să nu vie şi la o ţuică.

Calambururile erau în inteligenţa acestui junimist ca o mahala în jurul unui oraş cu tainice grădini şi discrete palate. Ca să-l cunoşti, trebuia să treci mai întăi prin mahala. Olguţa trecuse, şi îl stima. Stima şi faimoasa răutate verbală ― care era luciditate ― şi humorul sincerităţii sale temerare, şi sărăcia trupească a acestui învăţat ― diagnostician miraculos în medicină ― ferfeniţos ca o carte veche.

― Domnule Prahu, vii la noi la masă? îl invită Olguţa aruncînd o privire iute domnului Deleanu, care zîmbi.

― Vin. Îţi mulţumesc, domnişoară, adăugă el ceremonios, pieptănîndu-şi barba, pieptănată cu mînile numai în astfel de ocazii.

Doamna Deleanu nu prea împărtăşea stima Olguţei şi prietenia domnului Deleanu pentru acest conviv care lăsa dîre de glod pe covoare, mormane de scrum pe mobile, pe faţa de masă ― arhipelagul tuturor alimentelor lichide sau quasi, şi al băuturilor ― şi care pe deasupra vorbea de rău pe toţi. Dar alianţa Olguţa-domnul Deleanu era mai puternică.

Se suiră în trăsură cu pachetele şi sticlele; Olguţa la mijloc. Ogarii, pe jos. Caii mergeau încet din pricina aglomeraţiei; cotind spre Copou, prin faţa Rîpei Galbene, o luară la trap. Trotuarul străzii Carol era atît de plin de pietonii sîmbetei, că părea un funicular urcînd spre Copou.

Noaptea cădea clară ca pe un decor mînăstiresc. Aşteptai glasul clopotelor.