voioşia.
Olguţa se încruntă. O vorbă aprigă îi aprinse ochii... dar porni spre casă, strîngîndu-şi buzele uscate. În faţa scărilor se opri, ca alungată de cineva. Se îndreptă spre grajd. Acolo nimeni nu rîdea...
...Acolo, pe capra trăsurii neclintite, fără de cai, fără de hăţuri, un copil plîngea cu mînile pe ochi.
Şi dumnezeul minunatelor poveşti nici nu trimese îngeri să se-nhame zburători; nici nu cuprinse de la spate pumnii uzi, dîndu-le hăţuri, nici nu şopti c-un zîmbet blînd:
"Mînă mata, duduiţă".
― Stai jos, părinte.
Vîrînd mîna subt rasă, preotul scoase la iveală un plic.
― Cucoane Iorgule, acum doi ani, moş Gheorghe ― Dumnezeu să-l ierte ―
mi-o încredinţat o hîrtie pentru domnia-ta. Iacăt-o.
Domnul Deleanu luă plicul de pînză cu peceţi roşii. Pe-o faţă de coală, mîna lui moş Gheorghe aşternuse tremurătoare chirilice. După o scurtă aruncătură de ochi, domnul Deleanu se uită la preot.
― Părinte, eu am cam uitat slova asta. Fii bun şi ceteşte.
Preotul îşi puse ochelarii şi dădu glas voinţelor din urmă ale celui dus.
Începea moş Gheorghe, luîndu-şi rămas bun de la stăpînii săi şi mulţumindu-le pentru pînea care o mîncase la casa lor şi pentru bunătatea cu care-l învredniciseră. Apoi arăta întrebuinţarea ce roagă să se dea banilor pe care i-a agonisit. Apoi:
..."Eu Gheorghe Iernilă, las cu limbă de moarte casa şi gospodăria me copiilorlui cuconu Iorgu Deleanu, adicătelea, duduii Olguţa şi lui cuconaşu Dănuţ. Sî li hiecasa şi pămîntul mieu loc de gioacă după moartea me precum le-o fost şi cîtamtrăit. Iară sipetul brăşovenesc, ce am dar de la răposatul cuconu Costache Dumşa,îl lăs cu tot ce-i în el duduii Olguţa. Am adunat în sipet oleacă de zestre, din muncame, pentru duduia Olguţa. Şi vă roagă moşu cu plecăciune şi supunere să faceţiduduii Olguţa haină de mireasă din mătasurile adunate în sipet. Că dacă n-amavut eu parte s-o văd mireasă, măcar de-atîta bucurie să am parte, că mult amiubit-o"...
Între timp, doamna Deleanu intrase în birou căutînd-o pe Olguţa. Vorbele testamentului se îmbinau în mintea ei cu dialoguri din alţi ani, lămurindu-le.
"Cît, moş Gheorghe, că-i bun şi ieftin."
"Ba mătasă, sărut mîna, că-i scumpă şi frumoasă".
"Şi pentru ce, moş Gheorghe? Că doar fată de măritat n-ai?"
"Sî hie! Ştie el moşu!"
"Şi mi-i iertat mie, ca slugă veche a neamului dumneavoastră şi ca om bătrîn,să ridic ochii la stăpîna me, duduia Olguţa, şi să zic: «Duduita moşului, să nu-ţi hieruşine să primeşti săstre de la o slugă, că munca şi dragostea îs sfinţite chiar deDomnul nostru Dumnezeu»" ...
Numai doamna Deleanu ştia ― din întîmplare ― că Olguţa îmbrăcase într-ascuns rochiţa de doliu a Monicăi pentru înmormîntarea slugei care-şi închinase munca anilor din urmă unei albe rochii de mireasă.
Noaptea de toamnă era umedă şi amară, ca izgonită din fundul unui ocean.
Pe peronul gării, doamna Deleanu, domnul Deleanu şi fetiţele, strînşi în jurul geamandanelor, şedeau tăcuţi ca o familie de emigranţi.
Trenul intră în staţie cu o întîrziere de un ceas. Se suiră repede. Pe coridorul neluminat un glas bărbătesc întrebă căscînd:
― Ce gară mai e şi asta, domnule? Cînd dracu o să mai ajungem cu-atîta stat pe loc!
Olguţa strînse pumnii.
Gorniţa sună scurt. Trenul porni din anonima gară a vacanţelor sure oraşele cu nume atît de cunoscute.
------------------------
Ionel Teodoreanu
La Medeleni
Vol.2 şi 3
Drumuri
Partea întîia
1
SFÎRŞITUL UNUI AN ŞCOLAR
Deşi plină de şcolari, vasta clădire a Liceului Lazăr din Bucureşti amuţise. Din ea nu s-auzeau decît zvonurile de-afară: gemătul lung al tramvaielor; vociferările ritmice ale oltenilor cu zarzavaturi, fructe şi cărbuni; şi în răstimpuri, prin flacăra albă a verii, corul crud şi anarhic al vrăbiilor din Cişmigiu.
Mai bine de cinci sute de peniţi porniseră cruciada ultimelor teze ale anului, alungate de aceeaşi teroare ― corigenţa sau repetenţa ― călăuzite de acelaşi fanatism: cucerirea vacanţei fără de griji.
În toate clasele, mirosul acid al cernelii stăpînea ― mai presus de celelalte ―
ca prezenţa unui destin. De pe catedre, dominînd şirurile spinărilor aplecate, zeii didactici ― îndeobşte sluţi, neraşi, cu ochelari călări pe triste nasuri ― aveau expresia enigmatică a zeilor autentici.
Fiţuicile circulau pe subt pupitre, se tupilau subt sugătorile imprimate cu tabla înmulţirii, pîndeau subt filele caietelor liniate şi emoţionate ― agere şi clandestine ca şopîrlele ― răsărind dintr-o manşetă cu inscripţii microscopice, din crăpăturile atavice ale băncilor sau din alte tainiţe intime. Cînd şi cînd, uşa vreunei clase se deschidea cu o încetineală leşinată şi se închidea patetic, izgonind pe coridor un mic Oedip în uniformă, prins cu fiţuica în caiet, cu cartea pe genunchi sau aplecat famelic pe caietul vecinului. Şi corul antic al tăcerii murmura-n urechile urechite în prezent şi viitor: "Repetent... repetent... repetent..."
