Dănuţ respiră adînc. Zîmbi.

― De ce te joci, Adina? Am ieşit ca un nebun! Nu mi-am dat sama! Dacă nu mai veneam? Dacă mă duceam acasă? Nu ţi-ar fi părut rău?

― Mi-era aşa de frică, Dănuţ, după ce-ai plecat! Uite...

Îi luă mîna, punîndu-i-o pe sînul stîng. Sînul era viu în spaima lui rotundă de hulub captiv. Şi-atît de drăgălaş era gestul care făcuse ofranda sînului gol şi-a inimii goale, încît buzele lui Dănuţ în loc să sărute sînul, sărutară mîna.

― Mă iubeşti, Adina?

― Dar eu te ador, prostule, răsfăţatule... Dănuţ...

Dulce ca o tînguire de vioară, adusă de vînt; "Dănuţ"...

Şi două trupuri tinere zvîcniră, se zbătură, şi se prăvăliră strînse, ca două mari aripi ale aceluiaşi zbor milenar.

Îi dezmierdă fruntea mică, i-o sărută. Adina-i zîmbea ascunsă în păr, ca un

fagure.

― Ce facem mine?

― Azi! îl îndreptă Adina, trecîndu-şi palmele peste ochi.

― Azi, da!

Zîmbiră. Erau palizi ca flăcările în lumina soarelui.

― Dănuţ, ne vedem la noapte...

Îl văzu şi-l simţi tresărind. Îşi aduse mîna pe gură, privindu-l cu ochii măriţi. Se ridică într-o mînă, plecîndu-şi obrazul pe pieptul lui.

― Vreau să dorm, Dănuţ... Îi ostenită Adina... Crede-mă, Dănuţ! Am să dorm toată ziua, toată ziua, şi după aceea am să te aştept la geam, cu rochia care-ţi place ţie...

Îi vorbea încet, cu ochi rugători, atenţi şi supuşi, ca unui stăpîn iubit şi temut.

Dănuţ întoarse capul într-altă parte, privind în gol.

― Dar tu nu ştii că te iubesc, Dănuţ? Numai pe tine... Te iubesc, Dănuţ, stărui glasul cu un tremur, în preajma lacrimilor... De ce mă chinuieşti, Dănuţ drag?

Aşa-s de ostenită!...

Dănuţ îi acoperi ochii cu mîna, surîzîndu-i trist. Şi el era atît de ostenit că

uneori ar fi vrut să-şi scoată inima din piept, s-o puie pe pămînt, alături, ca o povară, să-şi şteargă fruntea şi să răsufle o clipă.

*

Bucureştiul se deştepta cu măturătorii, în huruiala dezmăţată a roţilor, ca un om care se scarpină buimac, ascultînd zornăitul arţăgos al deşteptătorului care i-a decapitat somnul.

Jupînesele se îndreptau spre piaţă, cu coşul subt braţ. Cîte un oltean matinal, cu iţarii suflecaţi pe vigoarea profesională a pulpelor păroase, gîrbovit de kilogramele leguminoase sau fructifere din coşurile atîrnate în cumpănă pe cobiliţă, îşi anunţa marfa, cu verb sonor, pentru el mai degrabă decît pentru casele încă adormite, cum îşi acordă un muzicant instrumentul.

Pe orizont, soarele lipea mari afişe aurii.

Cu mînile înfundate în buzunarele surtucului şi capul plecat, Dănuţ urca bulevardul spre Calea Victoriei.

Era o ciudată anarhie în gîndurile lui, o necontenită vrajbă. I se fragmentase sufletul, ca mercurul vărsat în palmă, şi-acum nu mai era decît larma unor gînduri contradictorii, care vociferau ascuţit ca femeile cînd se ceartă.

Unele spuneau: "De ce nu l-ai crezut pe Mircea? Adina minte."

Altele: "Adina te iubeşte, Adina e curată, restul e minciună."

Şi mintea da ascultare şi dreptate, şi unora şi altora.

Priveşti un cub desenat pe o foaie de hîrtie: îţi apare în relief, colţuros, proiectat în afara suprafeţii albe, pe care stă ca un cub de cristal cu muchii vizibile. Îţi primeneşti ochii, după o scurtă reculegere, cu o bătaie de pleoape, şi priveşti din nou ― cubul îţi apare în adîncime, scobit înlăuntrul hîrtiei din care cască. Şi totuşi, pe hîrtie-s aceleaşi linii paralizate, pe acelaşi plan neclintit. Dar ochii văd cînd un relief, cînd un adînc. Şi acea simplă grupare de linii îţi poate da ameţeala prăpăstiilor...

Abia plecase de lîngă Adina, şi totuşi sufletul înspre ea pornea impetuos, mohorît, ca fumul incendiului încotro bate vîntul.

O lăsase dormind. O adormise ca pe un copil, stînd la căpătîiul ei, alintîndu-i fruntea şi tîmplele. El o rugase, o îndemnase să doarmă, vîslind cu mînile somnul spre ea.

Vroia s-o lase dormind, cu somnul, nu cu sufletul ei necunoscut. Şi totuşi, somnul ei îl întristase ca o nepăsare, ca o părăsire. Plecase de lîngă ea, ca un vînt, lăsîndu-i trupul ei ca un voal abia însufleţit. Plecase, lăsîndu-l singur. Ea se odihnea. El suferea lîngă trupul ei.

O veghease multă vreme, privind-o, neputînd să se despartă de ea. Adormise cu braţul îndoit sub cap, descoperind o subţioară arămie. Uneori tresărea ca o coardă

subt arcuş: de ce?

Oare o lăsase dormind cu-adevărat? Oare nu-l înşelase? Nu se prefăcuse? Ca să

plece el, ca să-l alunge de lîngă ea, ca să rămîie singură...

Se opri. Îi venea să se întoarcă în goană, să intre pe neaşteptate ― ca atunci...

Ce-ar fi găsit? O lăsase dormind? Oare ochii ei verzi ca fosforescenţele întunericului nu-l iscodeau pe subt genele făţarnice?... Îi era groază s-o mai spioneze, s-o mai încerce, s-o mai surprindă.

"Dar nu ştii că te iubesc, Dănuţ?"

Nu, nu-l înşelase. O lăsase dormind... Se smunci din loc şi porni înainte pe Calea Victoriei.

Cum îl chinuia! Îi era frică de sufletul lui ca de-o casă goală, numai cu oglinzi şi ţiuitul tăcerii.

Ar fi vrut să n-o mai iubească, atît era de trudit! Cînd nu iubea încă, sufletul era ca un pat alb într-o odaie cu ferestrele deschise spre cer şi spre livezi.

Cînd nu iubea!...

...Nu, Monica fusese totdeauna sora lui, prietina lui, odihna lui. O iubea cum îţi umpli pieptul de aer curat, cum bei din pumni apa unui şipot de munte, şi fără să-ţi fie sete, cum ţi-e drag primăvara să stai pe-o bancă la soare printre înfloriri.

Lîngă Monica era aşa de clar şi de uşor sufletul că parcă nu era, cum parcă nu e văzduhul unor dimineţi de april, plin de egala transparenţă a luminii...

...Nu. Adina nu-i spunea minciuni. Adina îl iubea. În buzele ei mici nu încăpea minciuna. Atunci de ce se temea? De ce se temea de ochii verzi?...