Închise uşa cu cheia.
În penumbra deplină, jelania înnăbuşită se zbătea ca vîntul în casele pustii.
Mircea se aşeză pe marginea patului, sfios şi stîngaci alături de durere.
― Mircea, dragă Mircea... Am să-nnebunesc, Mircea!... Mircea dragă, Mircea, ce să mă fac?...
Şi lacrimile curgeau, curgeau şiroaie pe obrajii clătinaţi.
― Mircea, dacă mi-i milă de ea!... Era aşa de mică, mică... săraca, săraca... Şi picioarele ei desculţe!... Mircea dragă, am să-nnebunesc.
Şi palmele se tîrau de-a lungul obrajilor, şi degetele se-ngropau în ochi şi, alungate, se-ngropau în păr; şi inima bătea, bătea dînd viaţă şi putere deznădejdii.
― Şi mi-i dragă, Mircea... Şi mi-i dragă, dragă... Şi-i toată în mine...
Şi iarăşi hohote de plîns spulberară vorbele.
Mut, Mircea-i dezmierdă capul.
...încetul cu încetul o sumbră istovire potoli trupul zbuciumat.
Curînd, din timp în timp, cadenţa hohotelor tot mai înecate, mai înnăbuşite, un
geamăt răsuna tînguitor şi muzical.
Apoi tăcerea se limpezi purtînd în ea ca un susur de şipot depărtat, o suflare de copil adormit plîngînd.
Din toată furtuna nu mai rămăsese decît un singur val duios şi monoton: mîna lui Mircea alintînd, cu aceeaşi mişcare, fruntea năduşită şi părul răscolit al lui Dănuţ.
Apoi intrară vulgare, zgomotele de toate zilele alungind umbra coşmarului şi delicatul calm: şuierul foşnitor al furtunului cu care rîndaşul ungur stropea grădina şi îndemnul lui Coco:
― Pis-piss; pis-piss... Hai, Ioşca, hai, Ioşca!...
*
O uşoară, abia simţită bătaie în uşă curmă intimitatea veghei şi visării lui Mircea. Cu scurte opriri întrebătoare, îşi trase mîna din degetele lui Dănuţ, care i-o încleştaseră prin somn.
― Ce-i, Gheorghiţă? întrebă el, închizînd uşa ietacului.
― Vă pofteşte domnu director la dumnealui.
Coborînd scările, Mircea-şi trecu mînile pe ochi, îşi pieptănă părul...
― Bună ziua, Mircea, îl întîmpină cordial Herr Direktor, examinînd alternativ pe Nae, care încremenise încordat cu sticla de colonie într-o mînă şi pantalonii smochingului în cealaltă .Să-mi aduci peria de haine, Nae; cam prăfuiţi pantalonii!
S-aştepţi soneria.
― Am înţeles.
Dispăru cu un rictus amar.
― Încep să fac burtă! Trebuie să reacţionăm, monologă Herr Direktor, trăgînd cu ochiul la Mircea... Lui Dan nu-i e bine? întrebă el pe neaşteptate, scoţînd ţigara din gură.
― ...îm!
― Bolnav?
― O... indispoziţie...
― Sufletească?
― ...!
Mircea ridică din umeri.
Se roşise. Herr Direktor îl bătu amical pe obraji.
― Eşti cam slăbuţ, Mircea! Prea multă învăţătură! Apropo: Cum se face că
Tonel nu-i pe terasă? L-am zărit dînd tîrcoale!
― L-am trimes să mai înveţe puţin.
― A! Da! Studiază geamurile de-alături!... Aş putea să-l văd pe Dan?
― Acuma doarme.
― Doarme? Umberufen! bătu Herr Direktor în speteaza scaunului, trăgînd totodată un fum adînc. Atunci totu-i în regulă!
