" Benjaminul nu cunoaşte o elementară axiomă de geometrie plană, anume că

«cel mai scurt drum dintre două puncte e linia dreaptă». Să mă explic. Dacă-ispun, de pildă, lui Puiu: «Cuţulachi, adă trei porţii de îngheţată, două pe fructe,una pe lapte ― imediat!» Cuţulachi se uită la mine jalnic, la tine indignat, îşi iabicicleta, coboară pe strada Neculai Gane, coteşte la dreapta, se opreşte la

«Tuffli», ia îngheţata şi se întoarce acasă, parcurgînd în sens invers acelaşi drumca şi la dus, cu singura deosebire că la dus vroia să se sinucidă şi la întors să serăcorească mîncînd îngheţata, ceea ceînseamnă că alt imboldl-a făcut să se ducă şi să vie cu aceeaşi iuţeală pe cel mai scurt drum dintrecasa noastră şi cofetărie. Vra să zică Puiu cunoaşte axioma liniei drepte.

Ei, dacă i-aş cere acelaşi serviciu lui Metaforel, ce crezi tu c-ar face? Nurăspunzi? Să-ţi spun eu răspunsul tău: «M-aş duce eu, Olguţa, în locul lui Dănuţ».

Dar asta nu rezolvă problema liniei drepte.

Aşadar, Benjaminul auzind serviciul pe care i-l cer, în loc să-şi ia pălăria, să

plece la vale pe strada Neculai Gane, şi-ar trece mîna prin chică ― are o chică

extraordinară; mă mir cum de-a scăpat! ― şi ar porni-o prin Calea-lactee, ar colinda toate constelaţiile şi după vreo cîteva sute de mii de ani s-ar întoarce cu îngheţata de la «Tuffli», de mii de ori topită şi reîngheţată prin temperaturile varii ale traiectului astral...

Aşa-i Metaforel! Nu poate spune un lucru simplu decît după ce-a colindat toateconstelaţiile metaforelor. Îl întrebi: «Cum e afară?» Îţi răspunde: «Orizontulserveşte omletul zeilor; acuşi trebuie să vină şi farfuria cu frişcă proaspătă». Cualte cuvinte: soarele apune, acuşi trebuie să răsară luna.

Îl întrebi: «Cîte ceasuri?» Îţi răspunde: «Timpul e crucificat». Cu alte cuvinte:e nouă şi un sfert, sau trei fără un sfert, ore cînd minutarele sînt unul înprelungirea celuilalt.

Cum vezi, scumpă Melizandă, în această privinţă Metaforei samănă cuNeculai. Ambii sînt adversarii liniei drepte.

Atunci de ce ceteşti scrisoarea lui, din care nu vei afla nimic şi nu scrisoarea

mea din care vei afla totul?

Asta mă revoltă, scumpă Melizandă. Ce vrei? Nu pot suferi ca scrisoarea measă facă anticameră! Şi fiindcă anticamera e inevitabilă, dat fiind concurenţascrisorii Benjaminului, te voi pedepsipeunde ai păcătuit, ca sfîntul Dumnezeu.

Deci, nu-ţi scriu nimic. Află dacă poţi ce te interesezează din scrisoareametaforoasă a Benjaminului, pecare o sorbi subt privirea furioasă şi indignată ascrisorii mele.

Olguţa.

P.S. Ţi-ai şters ochii? Bun! Acuma ascultă cele ce urmează, fără să teimpacientezi. Azi am chef de vorbă: sper că şi se cunoaşte! Asta-i o caracteristică

a Bucureştiului. La Iaşi ai chef să taci ― tu, nu eu ― aici ai chef să vorbeşti ― eu,nu tu. În fond, asta-i o caracteristică a mea. Fraternizez cu Bucureştiul limbut caşi mine.

Ascultă un poem.

Deschid mai întîi o paranteză. După ce mi-am făcut baia ― dragă Melizando,peniţa e îngrozitoare (scîrţîie şi zgîrie) dar Benjaminul e epatant: are o odaie debaie şi nişte halate şi nişte parfumuri!... ― vra să zică după ce mi-am făcut baiaintru în biroul Benjaminului: îl surprind într-o poză inspirată, cu mîna pe frunte

― ca statuile pansive, părul vîlvoi, specialitatea casei, ochii languroşi, de rigoare.

Imediat l-am trimis să se calmeze la duş şi i-am luat locul. Sînt nevoită, oricît te veiindigna, să deschid o nouă paranteză. Dar fiindcă sîntem pe teritoriul unei alteparanteze, deschisă mai sus, s-o numim pe aceasta ― tot avem noi moldovenii mania diminutivelor ― o paranteziţă, sau parantezişoară, sau parantezelă, sau parantezusculă.

Am făcut o descoperire a cărei însemnătate nu-ţi va scăpa, şi pe care te rog s-ocomunici profesoarei noastre de română pentru ca aceasta la rîndul ei s-ocomunice Academiei Române. Formulez descoperirea mea astfel: scaunul saufotoliul «cheie de boltă» în explicarea scriitorului sau a operei.

Această lapidară formulă este punctul de plecare al noii teorii pe caredeocamdată o schiţez numai.

Ca să fii scriitor ― mai întăi ― trebuie să scrii. Ca să scrii, trebuie să stai. Ca să stai trebuie să ai pe ce şedea. Aşadar, ca să fii scriitor, trebuie să ai un scaun sau un fotoliu pe care să stai. Restul vine de la sine, dacă nu vine...

Dar ce este scaunul sau fotoliul în raport cu scriitorul? Aici e totul. Este sinteza «rasei», «mediului», «circumstanţelor» ― să m-audă Taine! ― şi a eredităţii.

Sinteza rasei: evident, un scriitor de rasă albă îşi va alege un scaun civilizat, un scaun care să-i poată oferi confortul a cărui nevoie e organică tuturor celor care aparţin acestei rase care şi-a pierdut coada de foarte multă vreme: dar un scriitor de rasă neagră? Aici îmi vei putea obiecta ― tu sau, eventual, Academia Română ― că oamenii de rasă neagră nu stau pe scaune. Ei, şi! Dacă nu stau pe scaune asta înseamnă că nu scriu. Dovediţi-mi contrarul, citind în original operele unui scriitor de rasă neagră, care se poartă gol, e antropofag şi nu stă pe scaun.

Exclud rasa neagră. Cînd va binevoi să stea pe scaun, vom sta de vorbă.

Sinteza mediului. Scriitorul poporanist (vezi revista Viaţa românească) va sta pe un scaun cu trei picioare, la fel cu acela pe care stau, cînd îşi mănîncă mămă-

liga, eroii rustici, cărora şi el le aparţine (prin legături sufleteşti, dacă nufamiliare) şi între care se simte «regenerat»; scriitorul aristocrat şi cu literatură

aristocratizantă va sta pe un scaun Louis XV sau Louis XVI, de un stil tot atît deautentic şi de pur ca şi acela al eroinelor sale (vezi Duiliu Zamfirescu).

Sinteza circumstanţelor . Scriitorul boem va sta pe un scaun boem, evacuat ca şi el de toţi proprietarii, din toate mansardele, pe toate vremile, fără nici un menajament. Aşadar vom avea un tip de scaun alarmat, eu picioarele rupte şi prost reparate, un scaun anarhic, proletar. Scriitorul căsătorit şi gospodar va avea un scaun obez, care nu se clinteşte de la locul lui din faţa biroului, un scaun căruia zilnic îi face toaleta o cucoană scrupuloasă la ştersul colbului. Vom avea un tip de scaun sedentar, care n-are măcar experienţa frigului sau ploşniţelor...

Sinteza eredităţii: Tată, bunic şi străbunic magistrat, odrasla lor ultimă, scriitor. Pe ce scaun? Este o infirmitate comună tuturor sedentarilor, dizgraţioasă

şi inomabilă, care implică scaunul cu fund moale sau"rondul de piele". Decieredul acestei infirmităţi îşi va compune operele pe un scaun cu fund moale. Sau,dacă va avea temeritatea să nu respecte exigenţele eredităţii, statul pe scaun va fi un calvar, şi scrierile sale vor avea grimasa celor atinşi de infirmitatea de care- ţi vorbeam cînd stau pe scaune dure, şi titlurile operelor sale vor fi: Dureri tainice, Prometeu, Răstigniri. Vra să zică scaunul este o sinteză. Şi între scaun şi scriitor se întîmplă fenomenul numit în chimie osmoză, adică o interpătrundere, un schimb de energii şi influenţe. Aşa că se poate spune că operele unui scriitor sînt rezultatul colaborării permanente dintre el şi scaunul său. Nu crezi? Atunci de ce s criitorul nu poate scrie decît pe scaunul său? (Toţi afirmă aceasta.) Fiindcă absenţa scaunului său îl lipseşte de un colaborator indispensabil.

Concluzia. Arată-mi scaunul scriitorului, şi-ţi voi spune cum e şi ce scrie scriitorul. Aceasta e teorie. Dar acum să-ţi indic o latură practică a acestei teorii, o terapeutică literară. Iat-o. Scaunele de lucru ale scriitorilor morţi există, chiar dacă operele lor au pierit. La ce servesc acele scaune ilustre? La nimic.

Cel mult, unele din ele, satisfac o indiscretă curiozitate a posterităţii, şi-atît.

Iar altele sînt vîndute de moştenitorii scriitorilor dacă au o valoare intrinsecă

(vorbesc de scaune) sau trimise în pod, dacă scriitorul respectiv n-a devenit ilustrudupă moarte, şi scaunul său, congediat de istoria literară, n-are măcar o valoarecomercială.

Graţie descoperirii mele însă, acele relicve pot căpăta outilitate practică.

Cum ţi-am dovedit mai sus, scaunul e impregnat de personalitatea scriitorului,după cum scriitorul fusese impregnat de personalitatea scaunului. Şi prin aceastascaunul poate fi transformat într-un adevărat sanatoriu literar.

Exemplu. Criticii vigilenţi semnalează publicului cititor că junele X este atinsde boala sentimentalismului. Ce-i de făcut pentru a-l salva? Foarte simplu. O cură

de două-trei săptămîni pe scaunul lui Voltaire, şi literatura va scăpa de un scriitor,şi scriitorul va scăpa de-o boală incurabilă altfel. La noi în ţară, de pildă, aş

obliga pe fiecare scriitor incipient să facă o lungă siestă, pe scaunul lui Caragiale,plătind, evident, o taxă acestuia. Astfel, literatura românească ar rămînea maisăracă numeric, iar Caragiale ar avea un venit egal cu al latifundiarilor.

Închid toate parantezele. (Am uitat cîte-am deschis.)Cum am luat locul Benjaminului m-am simţit inspirată. Şi la biuroul său am

compus următorul poem:

Minunile amorului

«Îmi plăceau fetele. Grozav îmi plăceau! Mă prăpădeam după ele! Fie micuţe, fie năltuţe, fie grăsuţe, fie slăbuţe, fie masive, fie gingaşe, fie limbute, fie tăcute, fie cochete, fie simpluţe, fie isteţe, fie lălîi, fie brunete, fie şatene, fie roşcate, fie blondinete, fie ochioase, fie năsoase, fie cîrnuţe, fie buzate, fie pistruiete, fie şpanche ― îmi plăceau fetele şi gata!...

Dar de cînd te-am văzut pe tine, Unica, Adorata, Preacurata, Minunata, mor după tine. Şi tu-mi eşti şi micuţă, şi năltuţă şi grăsuţă şi slăbuţă etc..» (Nu mai continuu ca să n-am aerul că jignesc.)

De ce strîmbi din nas, Melizando? De ce nu-ţi place poemul meu? Fiindcă nu-iscris franţuzeşte? Ţi-l traduc imediat. Nimic mai uşor!... Acuma-ţi place! Darascultă-l penemţeşte, în versiunea lui Heine:

«Die Rose, die Lilie, die Taube, die Sonne,