― Bine, Gheorghiţă.
Se aşeză din nou, prin întuneric, într-un fotoliu de pe terasă. Era ostenit. Ar fi vrut să iasă din el, să fugă, lăsînd tot în urmă. Să fugă din el ca dintr-o casă de care ţi-e scîrbă, luînd cu el dragostea lui, ca pe-un copil pe care vrei să-l păstrezi curat.
Ce clare îi răsunau vorbele lui Hamlet către Ofelia ― "Du-te la mînăstire"... ―
şi cu ce duioşie plîngeau vorbele care-i păruseră mai demult crude şi batjocoritoare în gura unui cabotin pompos!
"Du-te la mînăstire": deplina elegie a iubirii care nu se poate duce la mînăstire, şi care se scufundă în mlaştini, iluminîndu-le ca părul Ofeliei înecate...
"Dănuţ!" răsună duios din urmă glasul care-i răscolise sufletul.
Îl auzea. Îl auzea din toate părţile ca o vibraţie de clopot pur.
"Dănuţ!"...
Şi cine ― afară de omericul Ulysse ― s-ar fi îndepărtat, lăsîndu-l să se stingă-n urmă, jalnic!
*
Numai cerul şi luna nu erau bucureştene.
Noaptea mirosea a benzină ca o rochie de bal după scoaterea petelor de grăsime
― şi uneori trandafirii unei grădini parfumau o clipă, dezvăluind un zîmbet ― ca într-o adiere de evantai.
Cădea cîte-o stea, scurt, urmărită de ţignalele imperioase ale gardiştilor.
Şi răsunau contradictorii orchestre sentimentale pentru "ţapii cu guler", şi alunele prăjite, care se beau şi se mănîncă jovial, şi cuplete săltăreţe pentru rachiul care sălbătăceşte tristeţa în ochi şi-n pumni.
În grădini particulare concertau cu gura căscată gramofoanele.
Dănuţ purta o romantică pălărie de pîslă brună, cu boruri late, care-i puneau o mască de umbră pe jumătatea feţei.
Femeile, cu obrajii prea roşii îl urmăreau cu privirea, fiindcă avea buze proaspete-n lumina lunii, şi fiindcă era îmbrăcat elegant, dar nu-l opreau.
Avea un mers direct, pasionat.
Mînile cu gest nocturn ― experte dar precaute ― se fereau să atingă viteza unui trup voinic şi legănarea braţelor ostile ca două spade de duel.
N-avea decît un singur gînd: să-i vadă casa. Nici duioşie, nici amărăciune, nici scîrbă, nici duşmănie, nici melancolie. Un gînd dur, mat, cu contur precis: să-i vadă casa. Era sătul de sentimente, emoţii şi zbucium teatral.
Un vid sportiv înlocuise tot. Muşchii lucrau automat, ducînd trupul spre un ţel.
Trebuia să ajungă. Era în marş. Sufletul...
...Dar sufletul venea în goană dispre casa ei, şi trupul lui Dănuţ se opri îmbătat, ca atunci cînd, după ani de lipsă, întorcîndu-te în locurile tinereţii, iubita îţi cade în braţe, fără suflare, parfumîndu-ţi nările cu părul...
Cum îi bătea inima!
Îşi trecu mîna peste frunte.
Casa Adinei îl privea... De la el pînă acolo era o punte îngustă peste o prăpastie neagră de adîncuri, pe subt care vuiau, vijelioase, fluviile sîngelui: Şi-ncolo, tăcerea lumilor oprite.
...De cînd o privea? Cine ştie!... Îi era atît de dragă!
Şedea ascuns în gangul unei case, cu mînile împreunate de cînd o văzuse la geamul luminat.
"Adina! Aici-s, Adina!... Nu m-auzi!? Aici, aici lîngă tine... Iartă-l pe Dănuţ al tău..."
Aşa se tînguiau gîndurile. Un cor stîngaci, lîngă ea, la fereastra ei. Ca nişte copii desculţi cu steaua dragostii lui... Şi ea nu le-auzea vestirea umilă...
Dar trupul încremenise ca o hrubă deschisă în noapte, pentru apariţia unei madone; ca o stîncă grea, în aşteptarea miraculoasă a şipotului viu...
Trecu o trăsură pe strada acoperită de sufletul lui Dănuţ.
Adina tresări, aşteptă cu ochii aprinşi, şi plecă fruntea.
Tărsura trecuse mai departe.
Apoi trecu împleticindu-se un om beat, de-a latul şi de-a lungul.
Apoi trecură amintiri, repezi ca plutele cînd vin pe ape revărsate.
...Adina-l aştepta pe el. Dar el venise lîngă ea, subt ochii ei. Şi ea îl aştepta departe, privind o noapte unde nu era decît singurătatea.
Se îmbrăcase ca o fetiţă, duminica, aşa cum îi plăcea lui. O simplă bluză de batistă albă, cu guleraş răsfrînt, în care sînii sînt aşa de caşti că-ţi vine să le surîzi.
O bluză de un alb subţire şi primăvăratec ― albul parfumului de zarzări din dimineţile copilăriei.
