― Haidem, Cyrano.

― Après vous, Del Bahluio.

În treacăt spre uşă, Olguţa făcu un semn de complicitate lui Mircea. Cyrano o urmă afară. Gramofonul cînta înainte. Dănuţ valsa cu Tonel.

La o parte de veselia celorlalţi, pentru întîia oară în viaţa lui, Mircea simţi singurătatea despuiată a celor părăsiţi şi trădaţi.

*

Care liceu, care clasă liceală sau care societate omenească ― ţinînd seamă că

orice grupare socială implică o pluralitate de persoane, deci de nasuri ― nu-şi are Cyrano-ul?

Cu singura deosebire că la unele licee cei care au un nas mai avîntat ― în sus sau în jos ― sînt porecliţi popular "năsosul", "năsoilă", "năsoacă", "nazone",

"cartoafă" sau "alifantu", pe cîtă vreme la alte licee sînt porecliţi mai literar

"Cyrano".

Clasa şaptea modernă a Liceului Lazăr poreclise pe Dorel Deiu ― Cyrano, încă din clasa patra. Ceea ce arată, pe de o parte, că nasul lui Dorel îşi arătase cu precocitate vocaţiunea de nas din ultima clasă a cursului inferior şi, pe de altă

parte, că între colegii lui Dorel Cyrano de Bergerac avea o popularitate care dăinuia de trei ani.

Dorel Deiu suporta spiritual şi porecla şi nasul: numai spiritual. Aroganţa proeminenţei faciale ― de cînd luase lămurită cunoştinţă despre ea: în oglindă şi-n poreclă ― nu determinase, cum se întîmplă de cele mai multe ori, o alterare a psihologiei purtătorului acelui nas, în sensul aroganţei, ceea ce ar fi însemnat vasalitate, sau în sensul acririi, ceea ce ar fi însemnat vanitate.

Dorel Deiu se născuse roz, blond şi zîmbitor şi, cu anii, aceste trei însuşiri nu dispăruseră, ci evoluaseră simpatic. Părul devenise ceva mai cenuşiu, tenul ceva mai sanghin, şi zîmbetul mult mai conştient. Dar ochii erau albaştri ca al pruncilor serafici, aşa că zîmbetul spiritual al buzelor niciodată nu putea fi ― nici nu putea fi socotit ― răutăcios din pricina ochilor permanenţi şi albaştri.

Dorel Deiu era agreat ― cum se spune în societate ― de toată lumea: şi de colegi, şi de prietenele surorilor sale, şi de părinţii săi ― y compris ascendenţii şi colateralii acestora ― şi de profesori, şi chiar de trecătorii de pe stradă. Ştia să

danseze orice dans; ştia să cînte şansonete şi să se acompanieze singur la pian; ştia să fluiere opere, operete şi arii de tot felul; ştia să cîrpească ciorapi, să însaile rochii, să fabrice cravate din resturi dezafectate, ştia să combine ştofe între ele şi cu tenurile ceie mai rebarbative; ştia să presimtă apariţia şi dispariţia modelor; ştia să

calce ― nu numai pantaloni bărbăteşti ― dar şi mînicile tunicilor, şi bluzele, şi

dedalienele guleraşe feminine, şi rochiile plisate: ştia să facă "bezele", torturi, nuga şi caramele de şocolată; ştia să împrumute pe colegi şi să aibă discreţia rară de-a uita aceasta; ştia să decline şi să conjuge la latină, să raţioneze la matematici, să

fugă de la şcoală ― avînd absenţe numai motivate ― cînd gheaţa Cişmigiului era propice flirtului, căci ştia şi să patineze fără să cadă, şi să flirteze fără să se îndrăgostească. Şi era, pe deasupra, aşa de serviabil, încît nu era "cunoştinţă" pe care să nu o fi îndatorat.

Această universalitate de însuşiri a lui Dorel Deiu, îndreptăţeşte o a doua poreclă, dată de Dănuţ: "La bazarul universal", poreclă care nu prinsese, deoarece era lungă şi pretindea să definească un complex, pe cîtă vreme porecla "Cyrano"

era scurtă şi definea un nas, ceea ce e suficient pentru o poreclă şcolară şi chiar pentru una homerică.

Abia o cunoscuse pe Olguţa, şi o şi servise. Îi fabricase o ermetică şi cochetă

cagulă, ca să nu ghicească Tonel şi Mircea că Bruno del Bahluio Far-Niente e sora lui Dănuţ: accelerase printr-un procedeu ingenios uscarea rochiei şi a bluzei ― de care Olguţa avea nevoie pentru masa de la cucoana Catinca ― şi acum i le călca în spălătorie, cu o îndemînare care o înmărmurise pe Şari, soţia lui Ioşca.

― No, asta boier noghi zérek! exclamă Şari, bătîndu-şi coapsele ecuatoriale.

― Grăbeşte-te, Cyrano, că-ţi aduce cinci hectare de rochie la călcat, bufni Olguţa.

A doua apariţie în salon a mascatului fu urmată de prezentările de rigoare făcute de Cyrano, cu acompaniament de gramofon.

― Bruno del Bahluio Far-Niente; Don Juan de Totonel, seigneur des cinémas et d'autres lieux fins; Hardtmuth-Iaşi, seigneur des premiers prix moldo-valaque.

Fiţi discreţi, vă rog. Ambasadorul Del Bahluio ţine să petreacă incognito.

Dănuţ schimbă acul gramofonului, dezlănţuind aceeaşi Dunăre albastră

răguşită, ca după chef. Gramofonul era luat cu împrumut de la Nae, care, de la o vreme, simţind că nu-şi mai epatează rudele, venite să-l viziteze în Pitar-Moşu tocmai din "Făgădău", cu repertoriul biling al lui Coco, cumpărase un gramofon de la "Feder", plătindu-l în rate. Repertoriul gramofonului era alcătuit din producţii vocale. Nae aprecia orhestra numai atunci cînd o vedea la berărie. În schimb, o voce care nu iese dintr-o gură, ci dintr-o pîlnie "e ceva"!

― Să-mi dai, domnule negustor, unu care să zbîrnîie geamurile cînd îşi dă

drumu.

Şi magazinul "Feder" îl servise pe Nae cu Carusso, servindu-şi şi interesele comerciale. Totodată psiholog, vînzătorul plasase şi producţiile lui Iulian.

Singura placă orhestrală din colecţia lui Nae era Die schöne blaue Donnau49

Nae ascultase melodia la berăria "Carpaţi", unde-şi lua halba duminicală, cu o ţinută de magistrat pensionar. Un meloman de la masa vecină se exprimase, cu dantele de bere în jurul buzelor:

― Asta-i Dunărea albastră...

Şi fredonase melodia, nostalgic şi fals, după ce orhestra încetase, strîngînd o alună americană în degete, ca un suvenir.

Nae fusese impresionat. Dunărea albastră luase loc în cutia de carton, între 49 Frumoasa Dunăre albastră (germ.).

Carusso şi Iulian. Şi astfel, singurul vals al balului dat în cinstea lui Bahluio Far-Niente, era languroasa Dunăre albastră.

Tonel dansa cu Dănuţ, el fiind "c-cavalerul", Dănuţ "d-dama"; Olguţa cu Dorel, alternînd rolurile. Mircea nu ştia să danseze. Dispreţuia dansul şi balurile, fără să fi dansat vreodată, fără să fi văzut vreun bal decît în romane.

Covorul din salon fusese scos. Patru părechi de picioare lunecau pe luciul blond al parchetului.

Nu-şi închipuiau dansatorii că Mircea le înfiera pasiunea şi tinereasca însufleţire cu versurile lui Baudelaire:

" Je hais le mouvement qui déplace les lignes; Et jamais je ne pleure..."50

Ceea ce era inexact, căci trebuia să facă o violentă sforţare ca să-şi stăpînească

lacrimile.

Erau şapte fără un sfert.

Inima lui Mircea se opri la şapte fără un sfert: Olguţa se înclinase în faţa lui, poftindu-l la vals. Tonel se repezi în ajutorul lui Mircea.

― M-m-mă, cum îţi zice?

― Del Bahluio, signor Tontonelino.

― M-m-mă, c-c-că spiritual mai eşti! C-c-ce ai, mă, c-c-cu Mircea? E-e-el e băiat s-s-serios!