Obişnuitele cărţi de vizită ― de lemn sau de tinichea ― cu seci sau pretenţioase inscripţii, ale avocaţilor ― lipseau de la poarta casei Deleanu. Dar se vede că ar fi fost şi de prisos, de vreme ce în faţa peronului un numeros grup de clienţi de ambe sexe aştepta sosirea domnului Deleanu. Numeric, dominau ţăranii.
Tîrgoveţii erau mai cu seamă evrei. Vorbeau colectiv ― cor fără muzică ― şi gesticulau furioşi, deşi nu se sfădeau, desfăşurînd şi comentînd ziarele locale ca pe nişte hărţi strategice.
Ţăranii tăceau crunţi, bănuitori şi stînjeniţi. Cucoanele şedeau pe bănci, ţapene,
ca în ghips, în corsetele încordate, făcînd ― cu vîrful umbreluţelor ― desemnuri simbolice pe nisipul stropit şi greblat: inimi pudic barate; iniţiale languros îmbinate şi profiluri primitive...
În răstimpuri mai mari sau mai mici ― variind după însemnătatea pungii şi a procesului ― un secretar apărea, invitînd curtenitor doamnele, autoritar ţăranii şi familiar evreii.
Domnul Deleanu era la club, de unde se întorcea pe la opt, opt jumătate ―
însoţit de Olguţa, care lua acolo lecţii de scrimă ― decavat, bine dispus şi flămînd.
Aşa că întîiul diagnostic al procesului îl făceau doi secretari mai vechi, şi tot ei luau şi cel întîi aperitiv financiar. Al treilea secretar, prea tînăr şi prea naiv în ale profesiei pentru a "trata cu clienţii", făcea deocamdată pe aprodul sibilin al celorlalţi doi, strigînd, chemînd sau invitînd clienţii, în ordinea categoriei sociale, sexului şi stagiului de aşteptare. Avea un nume excentric, la întocmirea căruia colaboraseră strămoşii şi părinţii, după cum urmează: Minodor ― părinţii, Stratulativ ― strămoşii. Olguţa fierbea ca un samovar de cîte ori era obligată să
rostească ambele nume deodată.
Minodor Stratulativ ieşise pe peron. Dar în loc să indice o intrare celor ce o aşteptau, privea în sus, ca şi cum ar fi convorbit cu un client astral, implorîndu-l să
descindă.
De fapt se uita la balcon unde, în halat de baie, cu umerii iluminaţi de aur inelat, Monica îşi usca părul la soare. Se lăuse. Un abur rumen îi încălzea obrajii.
Pe genunchi ţinea o carte deschisă fără s-o cetească.
Se ridică în picioare, adunînd în snop tumultos pe ceafă părul încă jilav.
Mînicile largi alunecară descoperind braţele goale. Îşi scutură capul, înzeuîndu-se din nou cu aur.
Departe curgea, lină şi albastră, linia dealurilor.
Frumuseţea Monicăi se afirma deodată, ca splendoarea unui trăsnet. Aşa cum era învăluită în căderea amplă a faldurilor halatului alb cu glugă şi mînici încăpătoare, în faţa zărilor cu dealuri florentine, părea pogorîtă din cerul pur al picturii italiene, ca un înger cu aripile strînse, ţinînd desfăşurat în mîni un sul cu muzică pentru glasul heruvimilor.
Fineţa plină a obrajilor şi a liniei gîtului, alunecînd de la bărbie în curbă lungă
de stea căzătoare, făcea să se presimtă puritatea sprintenă a sînilor subit rotunzi.
Formele Monicăi erau lungi alintări de linii întretăiate, cum stat înmănuncherile jet-d'eaux- urilor, sau melodiile violelor cîntate cu arcuşuri lungi.
Era avîntată cu suprema şi delicata supleţă a fumului în văzduh acalmie. Părea că se mişcă în vîrful degetelor, dar picioarele călcau orizontal pămîntul, şi totuşi, trupul părea înălţat ― nu înalt ― alungit, nu lung.
Aşa sînt trupurile cereşti, cărora aripele ― ridicîndu-le povara paşilor ― le avîntă conturul senzual, spiritualizîndu-l cu o născîndă înălţare de zbor oprit vertical, atent parcă, spre orizonturi, de unde poate să apară iară porunca zborului.
Şi aşa sînt uneori întrupările tinereţii pogorîte pe pămînt în scurt popas.
În lumina ovală a frunţii şi a obrajilor, sprîncenele deschideau arcul dublu al aripelor de cocor în zori de primăvară. Păreau că vin de departe, dintr-un Străveziu de zare, sau că se pierd afund.
Iar mînile Monicăi, înguste, calme şi cu degete prelungi, puteau să poarte
crinul religios, şi să încapă în mănuşa de argint, care îmbracă pe icoane mînile Mariei...
Pe străzile Iaşului, oamenii întorceau capul după Monica, dorind parcă s-o vadă mireasă. Iar la teatru, apariţia ei în lojă solidariza ochii galeriei cu binoclurile lojelor şi parterului, făcînd o primejdioasă concurenţă scenei.
Olguţa-i spunea că e rivala bisericii Trei Ierarhi şi-o ameninţase că va scrie profesorului Iorga ― "kilovatorul istoriei", cum îl poreclise Olguţa ― să o catalogheze între monumentele istorice ale Iaşului.
Minodor Stratulativ era al patrulea secretar îndrăgostit de Monica. Predecesorii săi întru adorare fuseseră congediaţi în urma intervenţiei Olguţei.
― Papa, cine are trei secretari? Tu sau Monica? Monicăi îi scriu scrisori de dragoste, şi ea n-are nevoie să-şi strice ortografia cetindu-le; iar tu îi plăteşti, şi nu fac nimica!
Minodor nu cuteza să compună epistole ― încă! De altfel, dunga rectilinie a pantalonilor arăta clar că îngenuncherile lui în faţa Monicăi erau de ordin sufletesc.
Se mulţumea să contemple.
Dar în biroul domnului Deleanu mare ispravă nu făcea.
Doi ogari, în goană paralelă, cu ondulări festive de serpentine şi boturi săgetătoare, se avîntară spre poartă. Din urmă, în fugă după ei, venea Olguţa, cu rachetă în mînă, îndemnîndu-i. Zărindu-l pe Minodor la pîndă ― bufnea de rîs numai cînd îl vedea, fiindcă-i vedea numele ― îşi încetini pasul, în vîrfuri.
Era zveltă şi flexibilă, ca un arcaş adolescent. Picioarele, dezvăluite subt rochia scurtă de tenis, arătau muşchi de patinatoare cu fine oţăliri în dungi, pulpe vioaie, glezne înalte. Presimţeai genunchii dominatori de amazoană.
Îmbrăcase pentru tenis o bluză-cămeşă cu guler răsfrînt şi mînici scurte, subt ţesutul căreia sînii mici nu tremurau, nici palpitau, dînd pieptului mai curînd relief de juvenilă şi impertinentă voinicie, decît tulburătoare feminitate.
Nici o îngreuiere, lene, moliciune sau şovăire nu stînjenea vioiciunea ritmului elastic a trupului durat din biciuiri de muşchi repezi pe oase subţiri şi impetuoase.
Îşi îmbrobodise strîns ― ca un pescar napolitan ― pletele brune cu o batistă de mătasă galbenă, care punea tonuri portocalii pe obrajii arşi de soare şi de vînt.
Arcul sprîncenelor era lung, dens şi cu o zburlire mefistofelică la îmbinarea cu rădăcina nasului. Ochii, de un negru tropical, se alungau atît de puternic în colţul genelor, spre tîmple, încît ochii celui spre care se îndreptau osteneau, ca o crenguţă
învăluită şi copleşită subit de aripele vaste ale unui zbor greu. Vivacitatea-i sclipea în ochi şi-n nări, ca un ger.
