― Georges, nu te enerva! interveni doamna.

― N-am spus nimic, se apără Mircea.

― Am crezut...

Părechea se îndepărta ricanînd.

Ajunsese în faţa judecătoriei din Clemenţa. Se întoarse îndărăt, hotărît să intre: erau cinci şi un sfert. Încetini pasul treptat. Examină o piatră a pavajului, lung.

Ajungînd la întretăierea străzii Pitar-Moşu cu Mercur, nu departe de numărul 20,

avu o bătaie de inimă, o revoltă, o resemnare, o laşitate energică, şi apucă pe strada Mercur spre grădina Icoanei.

Îi era sufletul ca un dezgheţ de ape curgătoare. Îl dureau picioarele. Pantofii galbeni se prăfuiseră, devenind de un cenuşiu mat, ca o răpănoasă piele de antilopă.

Trecu dincolo de strada Dionisie. Se opri lîngă un gard, năduşit. Avea o singură

batistă. Dar îl preocupau pantofii, mai mult decît fruntea. Cu batista de olandă îşi curăţă pantofii, îi lustrui şi, dezgustat, o aruncă. Şapca îl apăsa pe frunte: îi era prea strîmtă şapca de vară, pe care o avea de anul trecut, acum, de cînd purta părul lung.

Cercă s-o scoată cu băgare de seamă, ca să nu-şi strice cărarea. În tramvai se făcuse că nu vede pe profesorul de istorie, de teamă că, salutîndu-l, îşi va răscoli părul pieptănat cu-atîta grijă. Şi acum era nevoit să-şi scoată şapca, fiindcă simţea bine că-i imprimase o dungă roşie pe frunte.

Ce mizerie! Părul nu mai era lins! Umbra de pe trotuar îi arăta zburliri ţepoase şi o şuviţă rebelă ca a lui Poil de Carotte48 . Luîndu-şi inima în dinţi, se opri în dreptul unei ferestre, se sui pe ieşitura zidului, privindu-şi cu insistenţă oglindirea.

Un domn cu ochelari şi frunte încreţită, brusc răsărit de după perdele, îl ameninţă dinlăuntru, cu un deget autoritar de proprietar urban.

Fugi, roşu.

A! Îşi uitase cartea. Reveni pe subt zid, furişîndu-se luă Infanta.

― Ce ai, mă, cu casa mea? Ce-i, panoramă? Ia să-ţi văz număru! Mă, puştiule!

Fugea ca un hoţ, urmărit de glasul domnului care deschisese fereastra privind fuga lui cu o duşmănie mahmură.

Se opri în Pitar-Moşu. Îi bătea inima iepureşte, avea o revoltă de Prometeu şi un abur de lacrimi în ochi.

Ura pe toată lumea, dar mai ales Bucureştiul. Străzile, casele, oamenii, zgomotele, adierile gramofoanelor prin arşiţa prăfuită aveau un relief cinic, brutal.

Parcă deodată plăpînda spaimă din el ridicase ultimul văl al Bucureştiului. Şi Capitala i se arătase cu faţa ei veridică: vulgară ca un "mă" în gura unui om cu buze groase şi burta plină.

Şi el era osîndit să-şi plimbe sufletul în acest oraş!

Iaşul răsări blînd nostalgiei lui romantice, ca un Bosfor al dealurilor moldovene... Iaşul adormit în albăstrimi de cer şi dealuri; cu lumini brumate ca vastele oglinzi murale ale palatelor părăginite; cu uliţe neînsufleţite, pe care nopţile cu lună se apleacă albe şi somptuoase, ca salcîmii în floare; cu oameni timizi şi modeşti, care surîd uşor şi vorbesc moale, atinşi parcă de o comună melancolie ―

Iaşul în care, necunoscută şi misterioasă, ca o corabie venind din Orient, era casa Olguţei...

Şase fără douăzeci!

"Atunci ne-ntîlnim la patru"...

― S-s-salve, mă! T-t-te-ai gătit ş-ş-şmechere!

Apariţia lui Tonel, în loc să-l indispună, îl reconforta brusc. Deprins să fie autoritar cu Tonel, îşi regăsi, văzîndu-l, automat, prestigiul şi demnitatea de şef al 48 Morcoveaţă, opera cea mai cunoscută a lui Jules Renard (1864―1910), publicată

în anul 1394

clasei a şaptea modernă.

Respiră. Înviase.

― De unde vii, Tonel?

― F-f-f-fii discret, mă!

― Şi unde te duci?

― U-u-u-unde zici tu, m-m-m-mă Balmuş, consimţi Tonel, cu un ton de înduplecare.

― Haidem, Tonel.

O apucară spre numărul 20, cu o egală uşurare.

― M-m-mă Balmuş, a-a-azi eşti m-m-mişto!

Mircea zîmbi. Îşi regăsea pe rînd siguranţa gîndului, a vorbei, a zîmbetului, a pasului, alături de Tonel.

Intrară fără de miracol pe portiţă. Vraja străvezie, cu piedicile ei, pierise.

Dar inima...

Mircea oftă. Avea altă inimă decît pînă atunci. O purta stîngaci, o simţea tot timpul şi se împiedica mereu de ea, ca o fetiţă de şaisprezece ani cînd îmbracă

pentru întăia oară rochia lungă.

*

Tonel trecu de-a dreptul pe terasă ― "o-o-observatorul lui Tonel" ― unde găsi urmele unui ceai îmbelşugat: cataifuri, fursecuri, covrigi, glasele şi fructe.

Mircea intră în birou. Nu era nimeni. Oftă uşurat. Rînd pe rînd, cu precauţiuni de detectiv în căutarea asasinului ascuns, trecu prin toate odăile.

Nu era nimeni decît dezordinea, care pusese stăpînire peste toate odăile, ca un hohot de rîs colectiv.

Nimeni!

Atunci plecaseră!

― Dan!

― Dan!