― Aş putea face trusoul de primăvară al tuturor livezilor cu albul din mine.
Aceste nopţi de veghe, cu duhul primăvăratec al albului între odăile lor, erau unul din secretele prieteniei lui Mircea pentru Dănuţ. Cîte capricii nu-i trecuse, cîte îngenuncheri nu îndurase ― el care avea sufletul mîndru ca o icoană de ctitor ―
din pricina acelor nopţi. Acest "zarzăr exilat în viaţa oamenilor" care înflorea uneori în odaia de alături, era fratele ochilor trişti. Pe acest Dănuţ în cămeşă de noapte, cu profil concentrat pe caiet şi chip copilăros, cînd se întorcea înspre odaia lui, Mircea îl pierduse de la Crăciun. Îl vedea zilnic şi de-atunci, la şcoală, dar vedea o faţă de faun ostenit sau exuberant, de care ferea, cu o îndurerată pudoare, privirea ochilor din el...
Acum îl regăsise.
Dănuţ închise caietul, stinse lampa şi se sui în pat. Mircea aşteptase în zadar familiara întrebare: "Asculţi, Mircea?"
Totuşi era fericit. Şi multă vreme privi lumina lunii vibrînd în odăi ― cu
aceeaşi privire pe care o avea cînd asculta versurile lui Dănuţ ― ca şi cum albul lunar ar fi fost o pulbere desprinsă din albul caietului cu versuri, ca să încununeze din nou întregită puritate frăţească a celor două odăi vecine.
Aţipise zîmbind.
Un vis trecu prin cîteva bătăi de inimă... Trebuie s-o prindă, trebuie s-o prindă.
Fuge în goana mare după o fetiţă mult mai mică decît el, cu cozi blonde pe spate... Se apropie. Şi-i plin de spaimă sufletul, şi de ciudată încîntare. Dacă nu-i ea?
A prins-o de cozi. Inima bate din răsputeri.
O smunceşte-nspre el, şi-n aceeaşi clipă fetiţa cu cozi blonde a crescut, cozile s-au înflăcărat, şi coaptă-n trup şi roşie în păr o are-n braţe pe Adina...
Se deşteptă la lumina de fulger a visului.
Adina! Îi apăsa sufletul amintirea ei, ca un parfum greu.
Scutură capul. Se culcă din nou. Nu mai putea dormi. Îi băteau tîmplele. Era o izbucnire în trup ca fluviile cînd clocotesc subt ghiaţă. Mînile vroiau s-apuce, braţele să strîngă, trupul vroia arsura trupului dorit în vis.
Se îmbrăcă prin întuneric.
Cucul din părete cîntă de două ori, amintind trecerea orelor paşnice prin casa patriarhală.
― Mircea... dormi?
― Ce-i, Dan? tresări Mircea, văzîndu-l îmbrăcat.
― Mă duc...
Cuvintele cădeau grele, ca ale unei spovedanii urîte.
― ...Spune mamei tale că am plecat dis-de-dimineaţă să-mi iau uniforma de-acasă.
― Unde te...? începu Mircea, oprindu-se brusc, încruntat.
Ştia unde se duce. Sărind din pat, văzuse în lumina lunii chipul de faun cu ochii lucioşi.
Încălecînd fereastra, Dănuţ întoarse capul spre Mircea. Îl văzu sever şi curat.
― Da. Mă duc la Adina. Mi-am uitat chipiul, vorbi el cu sfidare în glas şi cinism în ochi.
Se furişă prin ogradă, negru.
De la fereastră, Mircea îl urmări cu melancolia îngerilor cînd privesc prăbuşirea unui frate întru aripi, dar şi cu secreta mîndrie că o privesc din cer.
II
"IL ÉTAIT UN PETIT POMMIER"
― Vînzaaar... civooo... Vînzaaar... civooo...
Nazală, ironică, tărăgănată, comică, solitară şi solemnă proorocirea comercială
răsuna pe uliţele istorice ale laşului, care atîrnă neînsufleţit ca o zdreanţă
voievodală pe umărul sleios şi obsechios al negustorului de haine vechi.
― Vînzaaar... civooo...
Dar toate casele erau deprinse, ca şi cu trîmbiţarea cucoşilor domestici, cu
cîntecul de lebădă al Cetăţii lui Ştefan. Familiar tuturora, glasul lui Meşulem deştepta zîmbete prin case şi glume prin ogrăzi.
― Vînzaaar... civooo.
― Meşulem, cuţu-cuţu!
Cu paşi tîrîtori, deprinşi iremediabil să tîrşească papuci clămpănitori, cu umeri doborîţi parcă de povara perechii de ghete glodoase şi desfundate şi a surtucului decolorat ― mai mult firmă decît marfă ― negustorul se îndreptă spre poarta casei, de unde un tînăr licean îl poftise injurios.
