Există învăluind totul, dar n-o vezi. Adevărata cochetărie e involuntară, ca şifeminitatea cu care se identifică.

Cînd Adia ţi-a spus «îl iubesc», a spusceea ce trebuie să spuie ca să

declanşeze o mişcare mai puţin pasivă adragostii tale spre ea.

Acest «îl iubesc», în ultimă analiză, fericitule Paşa, înseamnă: «Te iubesc».

Şi tocmai eu, eleva ta, să-ţi fac lecţii, să te ajut! Nu te întrista. Asta înseamnă

că eşti tînăr. Fii orgolios că poţi primi lecţii de la eleva ta. Tu iubeşti, eu îţidovedesc că eşti iubit. Vezi şi tu în partea cui se îngrămădesc anii.

N-am isprăvit încă. Doresc să fii liniştit. Un singur lucru a rămas, pentru tine,obscur şi, poate, îngrijorător: cum a putut Adia ― ea n-are nevoie de elogii ―

să-l iubească pe tînărul Deleanu despre a cărui valoare ţi-am vorbit suficient?

Cum a putut să intre aşa ceva prin «porţile împărăteşti» care sînt ochii Adiei?

Nici n-a intrat, nici n-a ieşit, fiindcă nu l-a iubit.

Dar: «Îl iubesc»...

O confuzie, bunul meu Paşa, o simplă confuzie din acelea care încurcă peoamenii tineri. Nu vreau să-ţi fac o lecţie cu subiect anost, dar sînt silită să facoarecare consideraţii asupra maternităţii ca generatoare de confuzii.

Pretind unii că femeia, cu tot ce-i specific în fiziologia ei, e creată pentruconfecţionarea pruncului. Poate că da. În tot cazul, sentimentul maternităţii există

şi în cea mai stearpă femeie. Forma cea mai rudimentară şi cea mai directă eafecţiunea pentru propriul copil. Totuşi, bagă de seamă cîte femei nu-s de loc

«mame» cu odraslele lor. După avizul meu, această vitregie ― mai generalizată

decît se crede! ― înseamnă că nu numaidecît copilul, copilul tău, polarizează

acest sentiment, a cărui existenţă mi se pare axiomatică. Dimpotrivă, afecţiuneapentru copilul tău fiind oarecum obligatorie (prin sancţiunea opiniei publice, cutoate variantele ei artistice, morale, religioase şi juridice) devine un fel decorvadă. În tot cazul, e mai puţin spontană, mai puţin liberă, mai puţindezinteresată, tocmai din pricina obligativităţii ei, din pricina amesteculuicolectivităţii. Un exemplu lămuritor în această privinţă: Doi tineri se iubesc pefuriş fiindcă familiile... Dragostea lor e perfectă tocmai fiindcă familiile: În sfîrşit,datorită cine ştie căror împrejurări, familiile consimt. Ceea ce era delicios «pefuriş» devine ostentativ şi obligator «pe faţă». Mama ei, clipind din ochi, roagă peinvitaţi să-i lase singuri şi, pe la spate, cu o voce destul de tare, se înduioşează degentileţa «hulubaşilor». E aşa-zisa clipă încîntătoare a logodnei. Dragostea cu

drăgălaşe demonstraţii în doi, «hulubismul» devine obligator pentru logodnici.

Altfel n-ar mai fi logodnici ― aşa cum e cîntată această noţiune ― n-or mai fi logodnici pentru cei care-au venit nu să-i felicite, ci să-i vadă logodnici.

Voluptate cu spectatori la vrîsta logodnelor normale nu există. Şi atunci,tinerii îndrăgostiţi, deveniţi prin logodnă funcţionari ai idilei, încep să simtă

corvada. Vine efortul, teatrul în doi, penibil, din care se naşte prima minciună

reciprocă, deprinderea ipocriziei casnice etc.. Astfel, logodna ucide amănunţitdragostea. E primul cimitir. După aceea vine distracţia festivităţii căsătoriei, lunade miere cu logodna trupească şi restul.

Aşa e şi cu sentimentul ― sau instinctul ― maternităţii faţă de propriul copil.

Obligativitatea lui îl slăbeşte, în contrazice, jignind autonomia sufletească ―

uneori îl anulează, nu în sine, faţă de copil numai. Sentimentul rămîne disponibil,puţinursuz. Şi atunci ai spectacolul unei mame vitrege pentru copilul ei, pasionată

mamă pentru căţelul, pisica, florile sau amantul ei. Pasiunea unor gospodinepentru «interiorul» casei lor e tot o formă a acestui sentiment.

Am făcut aceste consideraţii numai casă-ţi reamintesc că orişice femeie eneapărat mamă... faţă de cineva sau ceva.

«Îl iubesc ca pe un mărţişor găsit pe stradă. E copil»...

Adia singură ţi-a dat cheia afecţiunii ei pentru tînărul Deleanu. Ai neglijat-o,cum neglijezi totdeauna evidenţa. E ― sau mai riguros ― era o afecţiune maternă. Valoarea intrinsecă a celui spre care era îndreptată n-avea importanţă.

Hîd, prost, rău, murdar ― era «copilul ei». «Mărţişor găsit pe stradă» sau copil găsit pe stradă: i l-a trimis destinul. Joacă şi superstiţia mare rol în aşa ceva.

Dar femeile nu au nevoia de expansiune asentimentului maternităţii decîtatunci cînd simt declinul dragostii (de la care smulg astfel o prelungire, căcicopilul, pentru femeie, de cele mai multe ori, e o variantă a bărbatului de lacare-l au) sau absenţa dragostii, sau nevoia dragostii.

Sînt convinsă că afecţiunea Adiei pentru tînărul Deleanu dovedeşte neîndoioscă atunci cînd l-a cunoscut ― «mărţişor găsit pe stradă»: l-a găsit la patinaj ―

simţea concomitent şi absenţa, şi nevoia dragostii.

Tînărul Deleanu n-a fost decît un regretabil, dar explicabil preludiu alsomptuosului meu Paşa.

Iată complect şi definitiv diagnosticul pe care mi-l ceri.

Acuma să-ţi dau cîteva directive practice. Vrei să desfiinţezi definitiv îndoialape care ― cine ştie ― poate că nici scrisoarea mea n-a alungat-o? Vrei să te convingi că Adia te iubeşte şi că tînărul Deleanu e o fantoşă? Vrei să fii fericit?

Foarte simplu. Vino la Sălcii împreună cu Adia. Aceasta e singura soluţie, şi eperfectă.

Iată şi explicaţia.

Adia l-a cunoscut pe tînărul Deleanu la patinaj. Conced că tînărul patinează

bine. L-a mai văzut probabil dumineca, din cînd în cînd la un cinematograf, într-ogrădină publică, la teatru: în sfîrşit, într-unul din locurile publice în care seascunde aşa-zisa taină a idilei. Nu uita că-l cunoaşte numai de cîteva luni. S-aucunoscut la patinaj, deci pe la Crăciun. Şi s-au văzut uneori numai, şi pe fugă, elfiind ocupat cu şcoala.

Apoi urmează întîlnirea din tren, între două staţii, pe care ţi-am descris-o.

Numai eu fredonam o arie din Manon; Des Grieux tăcea. De altfel, îl cunosc suficient: e un frenetic taciturn, vid.

Făcînd bilanţul acestei idile, te rog să observi că Adia l-a văzut patinînd,tăcînd şi plîngînd. Şi l-a văzut singur.

Îl cunoaşte?

Te asigur, Paşa, că-l cunosc mult mai bine. Mi-a fost de ajuns să-l văd de două

ori ca să-l evaluez. Dar eu l-am privit cu ochi limpezi, de asta l-am văzut imediat.

Totul e să-l «vadă» şi Adia. Pînă acuma nu l-a văzut. L-a revăzut în închipuire,ceea ce-i cu totul altceva. E exact concluzia pe care-o produc unele vacanţepetrecute în ţinuturi sălbatece: la munte sau la ţară. Te plictiseşti. Tonele de

«natură» te apasă. Cauţi pe cineva. Îl găseşti totdeauna. E medicinistul obligatorcinic şi sceptic, care dintîi intimidează şi apoi se converteşte la credulitate şi celmai plat sentimentalism. E ofiţerul zvelt şi elegant, cu care faci cîtevaceasuri decălărie poetică pezi şi care-ţipune scrisori în coburi şi flori în coamacalului. E

tînărul vecin de moşie, care zilnic galopează pe ogorul semănat, înfruntîndinjuriile ţăranilor, şi căruia, la sfîrşitul vacanţei, îi strîngi mîna pe furiş. E palidulşi nehrănitul poet al stelelor şi lunii, care-ţi dedică versuri pastişate numai după

autori demodaţi. E pletosul violonist care nu mai face exerciţii, ca să-ţi fure inimacu ajutorul suspinelor celebre etc. ...