― Nu.

― Mă aşteptam.

Tace.

Pun cartea la loc. Nici n-a cetit-o. Dorian Gray, bunul meu Paşa, e ca un patde dragoste. Cine-a cetit volumul acesta a lăsat urme. Era intact, cum îl lăsasemnoi.

― Arsène Lupin îţi place?

― Spune drept.

― Da... fiindcă...

― Am înţeles.

Se uită urît. [...]

Îlalimentez din biblioteca lui Sake. Cînd mă vizitează îi trimit în grădină unroman de Gaston Leroux, Maurice Leblanc sau Paul d'Ivoi să-i ţie de urît.

Probabil că-l pasionează. Stă după-amieze întregi în grădină. Eu stau în casă. Laplecare, îi împrumut în genere romane în cel puţin trei volume ― Alexandre Dumas, Eugène Sue, Xavier de Montépin ― cu speranţa că mă va lăsa în pace măcar o săptămînă. Desigur că ceteşte zi şi noapte. După cel mult două zile ―

indiferent de numărul volumelor ― mi le aduce îndărăt. Îi dau altele, mai numeroase. Le înghite şi iar vine. Pînă la sfîrşitul vacanţei trebuie să comand o nouă provizie (are şi Sake nevoie), şi cea pentru grădină, şi cea pentru acasă se topesc. Cultura lui Sake de o viaţă întreagă e devorată într-o singură vacanţă!

Vezi dar cu cine ai a face: un Sake en herbe!

Dar n-am isprăvit.

Toţi am fost plagiatori în tinereţă, însă cu modestie. Te văd pe tine, de pildă, laşaisprezece ani, spunînd flirtului tău:

«Nu-i aşa că luna pe turla bisericii e ca un punct de aur pe un i?»

Alţii, mai puţin mussetieni, vorbesc de trandafirii aurorei, de diamantelepicăturilor de rouă, de noaptea ochilor, de mînile iubitei:ca doi crini etc..

Normal şi cuviincios ar fi ca şi foarte normalul elev Deleanu să facă la fel. I-aş

trece o exclamaţie luatădintr-o juxtă oarecare, o metaforă din Hugo .

― În sfîrşit, materialul poetic învăţat la şcoală, vorba avînd avantajul că te cruţă de grija ortografiei.

Dumnealui, nu!

Într-o zi mă coboram în grădină să-l alimentez cu romane senzaţionale, adică

să-l congediez. Tocmai atunci scăpase în grădină un curcan, care, văzîndu-mă s-aburzuluit.

Tînărul Deleanu exclamă către mine:

― Uite la el: parcă-i o apoteoză de fluturi albi!

Am tăcut.

Altădată. Răsărise o lună roză. Tînărul inspector al grădinei mele exclamă:

― Noaptea aceasta e ca plăcile de gramofon cu Carusso: e însemnată cu cerc roz la mijloc.

Altădată, despre un muşuroi de furnici:

― Parcă-s icre negre în delir!

Despre coarnele unui bou:

― Îşi poartă musteţile pe cap.

Cîtăva vreme amtolerat. Mă amuza candoarea. Pînă cînd i-am spus:

― Să ştii că-l cunosc foarte bine pe Jules Renard. Studiază altceva, dacă ţii să

mă epatezi!

S-a roşit ― ca plăcile lui Carusso ― a bîlbîit şi n-a mai venit o săptămînă.

De atunci a renunţat să mă epateze. Se mulţumeşte cu porţia, regulat servită,de romane senzaţionale.

Bunul meu Paşa, tu şi tînărul Deleanu!

Ai patruzeci şi şapte de ani. I-adevărat, cochetul meu Paşa. Dar eşti AlexandruPallă, Paşa, palat oriental cu vedere pe Bosfor. Tu singur ţi-ai servit acestmadrigal.

Şi care-i femeia în stare să prefere unei ferestre de palatoriental cu vedere peBosfor un ochi de geam cu vedere pe Liceul Lazăr!

Scutură-te, Paşa! Niciodată n-ai fost modest. Tu, Superbul, Magnificul, tocmaiacuma să ai tracul şcolăresc, tracul debutantului.

Nu te-am văzut de şase luni, dar te ştiu mai bine decît oglinda ta. Timpul te

«patinează» ca pe tablourile de rasă. Tîmplele albe nu sînt decît, o cochetărie aochilor care au vrut să-şi valorifice în decor de argint, negrul invincibil. Daramestecul tău de ambre şi maryland! Eşti singurul bărbat care ştie cum trebuie să

miroase un bărbat. Femeia care te-a cunoscut nu mai poate suporta în braţele eialte mirosuri.

În legătură cu această din urmă constatare, să-ţi mai indic un amănuntcaracteristic al «rivalului» tău. Are mîni inexpresive pe faţă şi pe dos. Liniilepalmei arată calmul plat al mediocrităţii echilibrate. Şi ştii că adevărul e în palmă,nu pe frunte. Degete scurte, stîngace cînd se mişcă, greoaie cînd apucă. Mînă demoşier sîrguitor, bună să pălmuiască argaţii, să ciupească ţărăncuţele agricole,să ţie hăţurile şi coada biciului, să facă pasienţe şi să aibă gesturi de imperator cubucătăreasa şi nevasta.

Pune alături mînile tale făcute pentru trupurile albe, pentru culori, şaluri,covoare, papier imperial... Şi femeile, bunul meu Paşa ― o ştiai înainte ― sînt mult mai sensibile la mîni decît îşi închipuie bărbaţii. Mîna unui bărbat pentru o femeie e întîia fereastră deschisă asupra calităţii ritmului de care e capabil în dragoste şi asupra duratei lui. Sînt mîni brutale şi urgente cum sînt cucoşii. Altele grase, cu degete apoase şi umflate: acelea dorm oricînd, sau, mai exact, adorm mereu. Altele-s veşnic năduşite, cleioase, făcute mai degrabă să ţie locul hîrtiei de prins muşte. Altele, discursive, secundează onorabil vorba, chiar pasionată, dar restul nu. Altele, bădărane, ar prinde bătături oricînd: şi cînd fac dragoste, ară şi prăşesc. Altele, păroase ― cunoşti falsa virilitate a părului ― indispun ca un obraz neras. Altele sînt prea specializate, prea unilaterale: ştiu să gesticuleze, dar nu mai ştiu să alinte. Sînt deplasate.

Darmînile tale, incomparabil Paşa! Ţi-aduci aminte cînd ceteam Le jardin des caresses, ai exclamat:

«Mes mains sont les chemins qui mènent au jardin des caresses».

Şi nu te lăudai! Ştiai să răsfoieşti o carte preţioasă, un trup ― şi să le ceteşti.

Mînile tale, Paşa, sînt singurele demne să reţină mînile care «lăsau dîră în apă