― Dănuţ!
― Rămas bun.
― Dănuţ!
Fugi după el, lîngă scara vagonului.
― Dănuţ drag...
Gornita sună.
Trenul porni.
..."drag": îi vibra în inimă cuvîntul despărţirii fără sărutări. Fugi după tren. Sări pe scară.
― Adina...
Căuta un cuvînt bogat, duios, imens, blînd.
― ...de ce plîngi?
Îi sărută vîrful degetului mic, întins din răsputeri. Sări dincolo de peron.
Rămase pironit alături de şine, cu ochii după trenul care ducea fluturarea unei mîni mici, pînă cînd nu mai văzu decît un punct negru... un gol...
Îşi trecu mîna peste frunte.
Nu visase!
Şedea locului, dezorientat, străin, ca un bagaj fără de stăpîn, debarcat din greşală într-o gară necunoscută.
*
Bariera se ridicase, dar Cneazu nu vroia să treacă şinele. Cabra, scutura capul nechezînd, izbucnea în lături, frămînta pămîntul, dănţuia pieziş, ca armăsarul din poveste la podul cu împăratul îmbrăcat în blană de urs, ca să se încerce vrednicia feciorilor săi.
Pînă ce trenul se opri în staţie, Monica-l îngădui, stăpînindu-i numai pornirea de fugă îndărăt.
Monica încăleca bărbăteşte, dreaptă în şea, cu trupul atît de calm şi faţa atît de senină, încît părea că mîna ei nu stăpînea dîrlogii furtunoşi, ci religioasa armonie a pianului cîntînd un Bach, şi că picioarele ei nu călcau scările, ci apăsau pedalele.
Îi bătea inima nu din pricina lui Cneazu ― era mai deprinsă cu zvîcniturile lui decît cu ale inimii ― ci din pricina unei absurde presimţiri. De două săptămîni venea zilnic la gară, aşteptînd o scrisoare sau o telegramă de la Dănuţ, care să
anunţe mult aşteptata sosire. Şi-n fiecare zi, la ferestrele trenului Bucureşti-Iaşi, răsăreau feţe ursuze, somnoroase; şi n-avea nici o veste. De data aceasta, o fetiţă cu păr roşcat îi zîmbise, făcîndu-i semn prietenos cu mîna, iluminînd negreaţă posacă
a trenului.
Semn bun! Cine ştie!
Trenul pornise din staţie. Monica se înălţă în scărî. I se părea că vede o mişcare neobişnuită pe peronul îndeobşte pustiu; nişte cufere mari...
― Hai, Cneazu!
Dănuţ? Nu-i Dănuţ?
― Cneazu, hai!
Şi inima Monicăi, şi Cneazu se temeau să treacă peste barieră. Se frămîntau în loc. În juru-le, coapsele de soare ale grîului ondulau molatec, opulent, pînă-n zare.
― Dănuţ!
Îi văzuse de departe fluturarea părului sonor în soare.
― Cneazu!
Cravaşa se ridică tăios şi lovi scurt crupa îndărătnică.
Un fulger negru peste şine...
...în dosul gării, un armăsar se opri cutremurat în albe dantele, ca şi cum drumul de la barieră pînă acolo ar fi fost prin nouri, zbor.
Şi-n văzduhul de vară era ca o imensă vibraţie de aripi străvezii, în timp ce călăreţul cu păr de aur, descălecînd sprinten, punea vîrful piciorului pe pămîntul de toate zilele.
― Dănuţ!
Alerga spre el cu braţele întinse copilăreşte, ca după fluturi prin soare.
― Dănuţ, bine-ai venit, Dănuţ!
Îi apucă mînile. I le strînse, zîmbindu-i mereu. În jurul ei, Mircea şi Gheorghiţă, şi şeful gării ― omni rotundul domn Şteflea ― aveau acelaşi zîmbet luminat de dinafară, pe care întîiul soare de primăvară îl împarte tuturor obrajilor.
