Glorios! Patruzeci şi şapte de ani! Bogat! Astmatic! Adina Stephano!..

"Pauvre Paşa!"

"...făcînd dîră în apa veneţiană..."

Continuă lectura.

"...Întîia mea îndrăzneală, după ce am cunoscut-o mai bine, a fost schimbareanumelui.

Din Adina am făcut Adia.

Mi-a dat voie. A repetat:

― Adia...

Cu sărutările primite în lunga mea carieră de pictor gustat de femei ― din nenorocire pentru pictură ― aş putea face un şal persan cu toate nuanţele roşului.

Aş da o sută de colecţii de astfel de şaluri, pentru aceste simple silabe spuse deAdia:

― Adia..."

"Pauvre Paşa!"

"... Sînt încîntat, mîndru, fericit de această unică frază muzicală scrisă în viaţa mea.

Adina era prea românesc, prea vulgarizat, prea craiovean. «Adia» ― auzi? ―

Adia...

Darnumai Adia ştie să spună numele compus de mine. Ridicăpuţinsprîncenele şi spune.

Gest de Watteau; muzică de Lulli.

E delicioasă! Aş da o săptămînă din viată ca acest cuvînt «delicios», pe carel-am întrebuinţat şi pentru stridii, şi pentru crăvăţi şipentrualtele, să nu fi existatpînă astăzi: să-l fi descoperit o dată cu Adia.

Darn-am isprăvit încă!

Ceteşte cu atenţie cele de mai jos:

«Cînd vezi un piersic înflorit îţi bate inima, fiindcă ai în faţă imagina întîii sărutări: buzele care-au zîmbit, obrajii care s-au înroşit... Un piersic înflorit te întristează, fiindcă în faţa lui, oricît ai fi de tînăr, eşti bătrîn.»

Ce spui, Ioana? Crezi că-i un hai-kai japonez? Nu! E o reflecţie făcută de Adia, pe cînd o pictam.

Alta:

«Nu-ţi pare rău cînd vezi un om care se tîrguieşte pentru un kilogram de cireşe cu olteanul, şi alături, în coşuri, toate cireşele care roşesc ca dragostea în faţa dragostii?...»

Alta:

«Cînd auzi o ţigancă strigînd: ― Fragi! Fragi! şi cînd vezi cofiţa plină, dacă nu simţi că eşti tu singur o cofiţă de fragi, n-o cumpăra».

Ioana, în numele meu şi pentru mine, dă foc întregii literaturi româneştiîncepînd cu faimoasa «Mioriţă bucălaie, laie...»

Îţi aduci aminte, Ioana, de începutul lui Dorian Gray. Sînt fermecat şi îngrozit ca pictorul Basil Hall ward în faţa tînărului Dorian Gray. Nu-mi dau seama cum România, Oltenia, Craiova, au putut face aşa ceva! Şi nu-mi vine să cred că Adia a stat în Bucureşti fără ca să nu fie cunoscută de întreaga lume venită în procesiuni să o vadă, cum vin japonezii, lăsînd totul, să vadă şi să sărbătorească întâiul cireş

înflorit.

Impresia ta din tren că e fetiţă ca figură şi expresie, şi prea femeie în toateamănuntele îmbrăcăminţii ― deci lagună ― este falsă.

E într-adevăr fetiţă. E tînără cum numai frumosul ştie să fie. O dublă

ingenuitate trupească şi sufletească îi conferă acest singur titlu de nobleţă pentruo femeie frumoasă. Dar perfecţiunea, arta ei de-a se îmbrăca şi pieptăna, nu erafinament decadent. E... dar să-ţi transcriu un alt hai-kai de-a Adiei.

«Un zarzăr înflorit se îmbracă bine? Nu. Înfloreşte. Atîta ştie: să înflorească.

Dacă în april n-ar înflori, n-ar şti să se îmbrace, fiindcă nimeni nu l-a învăţat.

Haina unui zarzăr înflorit e graţia sincerităţii lui involuntare.»

Ioana, să poţi explica atît de just şi cu atîta profunzime farmecul adevărateicochetării ― şi să fie totuşi de copil buzele care vorbesc şi ochii cure zîmbesc miraţi! Miraculos!

Adia e urzită din culori şi zîmbete. Transcriu iarăşi o vorbă de-a ei:

«O livadă e milionul de fructe care-i dau tenul, şi miliardul de albine care-i dau rîsul...

O bibliotecă n-are ce căuta într-o livadă: fructele nu cetesc, albinele nu se-ncruntă.

Mierea se face în livezi şi bătrîneţa în biblioteci.»

Ruda ei o instalase la hotel «Danieli», bineînţeles. Ştii, craioveanul chiabur nupoate concepe şicul decît cu icre moi la dejun, însoţite de şampanie; fotoliude orchestră în banca întîia, la simfonicele Ateneului, şi hotel «Danieli» laVeneţia.

Am instalat-o într-un mic palazzo, în care am şi atelierul.

Ai văzut, Ioana, un copil căruia îi aduciun ou mare de ciocolată, cu fundă demătasă, plin de surprize?

S-o fivăzut pe Adia coborînd din gondolă, cuumbreluţa roşie deschisă ― esingurul fard pecare şi-l pune cînd e soare ― cu picioruşe de păsărică pesolemnele trepte de marmură! Floare, Ioana! Am rîs, ochi în ochi cu gondolierulcare i-a aruncatitalieneşte floarea din piept. Inima mea era alături de floareagondolierului.

Te miri şi tu, mă mir şi eu!

Am devenit liric permanent; de la ceaiul de dimineaţă pînă la isprăvitulbinecuvîntatelor insomnii: cunosc şi eu, Ioana, «aurora cu degete de roză». Numai pestez, nici nu mai exclam în vechiul şi predilectul meu limbaj rablezian.

Adia doarme la etajul întîi. Tot etajul de sus e locuit de ea. Are candelabre pecare le face să sune, uneori le şi sparge, jucîndu-se cu ele ca un pui de veveriţă. E

un necontenit cling-clingde cristale ciocnite deasupra mea. Îmi rîde deasupracapului.

Sînt îndrăgostit, Ioana. E ca o ploaie de primăvară simţită pe inimă. Toatetablourile pe care le pictez surîd.

Într-o zi, pe cînd îi făceam portretul, a venit lîngă mine şi mi-a cules cîteva firedetutun încurcate-n barbă.