uita în oglindă. Era prea mică oglingioara sacoşei ca să poată cuprinde amplul val de negru.
Compartimentul se umpluse de un miros aţîţător de sevă, ca cel care pluteşte în amurguri deasupra ierbii cosite.
Îşi dădu capul pe spate, îşi gîtui părul cu o mînă, subt ceafă, şi întoarse capul spre Mircea cu o atitudine de dans spaniol care-i avînta superb sînii.
Mircea nu mai văzu nimic. Închise ochii. Simţi o aplecare asupra lui, ca un val de soare prin obloane de lemn date-n lături, apoi o lungă, deasă, mătăsoasă
furnicătură de-a lungul feţii; îşi aminti într-o clipire, mirosul luxuriant de păr, de drot încălzit şi de hîrtie dogorită, din copilărie, în serile cînd mama lui se ducea la bal...
Nu se putu opri: muşcă ploaia neagră, cu o secundă prea tîrziu prinzînd doar capătul unei şuviţe.
Un rîs înnăbuşit. Femeia roşie îi privea buza de jos strînsă în dinţi şi ochii închişi.
― Nu se gîdilă decît la buze... Prostul...
Chicoti din nou. Tăcere. Un oftat.
Sînt flori cu miros atît de pătrunzător, încît după ce le-ai respirat îţi rămîne parfumul lor pe faţă, ca o respiraţie în preajma sărutării.
Simţea necontenit atingerea părului, care-i trecuse prin sînge ca vîntul prin garoafe.
O aştepta din nou, cu trupul ca un arc întins.
Crezu că se-nşeală... Ascultă din nou.
Femeia roşie cînta împletindu-şi cozile. Cînta încet, un cîntec trist şi duios ca un cîntec de leagăn. Era taină, reculegere, vis şi melancolie în cîntecul care însoţea împletirea cozilor. Ai fi zis că nu le împletea, ci că le adormea sau le înmormînta.
Avea un glas de altă, care, cînd fredona cuplete franţuzeşti, era răguşit ca după
vin, dar care se purifica în vorbele şi melodia populară, ştiută poate din copilărie de la mama ei sau de la o ţărancă tristă.
Gîndurile lui Mircea începură să ia conture stranii ca ale plumbului topit în turburi curcubee, cînd e aruncat în apă rece. Întortocheate de dorinţă, ostile, amare, diforme cădeau parcă de sus, îngreuindu-i sufletul ― şi-ncremeneau convulsionate.
Cîntecul amuţi. Întredeschise genele: iar se pudra !
"...Dacă... dacă e femeie cinstită?"...
I se răciră mînile.
Atunci de ce nu-l lăsase în pace: pudra, părul...
Ce făcea?... Femeia roşie îşi rezemase un picior pe marginea canapelei. Un picior descoperit în întregime, ceva mai jos de coapsă, acolo unde ciorapul e prins în jartierele centurii, acolo unde negrul final al ciorapului dilatat se învecinează cu albul pieliţei atît de goale.
Îşi desprinse jartierele, răsfrîngînd ciorapul. Scoase din el un pacheţel plat.
Numără, aruncînd o privire sperioasă spre uşă. Dar nimeni nu-i văzu banii. Mircea privea piciorul.
Noaptea se subţia, înălbăstrindu-se delicat.
Luna apusese lin, ca alunecarea unei eşarfe albe.
Prin întuneric, mîna lui Mircea dibui în buzunarul de la piept: găsi hîrtia de douăzeci, nouă-nouţă, dată de conu Mihăiţă.
Căută să-şi amintească destăinuirile şi comentariile lui Tonel despre "preţuri".
Îi tremurau prea tare gîndurile ca să poată prinde astfel de amănunte.
Douăzeci de lei! E de-ajuns? Leafa Măndiţei pe-o lună... Nu. Nu se poate...
Femei uşoare, şampanie, automobil, lux...
Găsi şi cele două hîrtii de cîte-o sută, date de cucoana Catinca.
Auzi un căscat ― de urît ― dar crezu că-i de somn. Trebuia să se grăbească.
Dacă femeia roşie adormea? S-o scoale din somn n-ar fi îndrăznit!
Desfăcu hîrtiile, reţinu una, o mototoli în mînă, închise degetele asupra ei şi începu să întindă braţul... Se opri. Uitase! Trebuia mai întîi să-şi dezmorţească
piciorul. Îl mişcă. Îl întinse. Cu un "zum" metalic, furnicăturile se dezlănţuiră.
Apoi crampele. Schimbă, cu efort, poziţia trupului. Cu şoldul simţi atingerea şodului vecin ― ca o alipire de continente" ― şi încremeni.
"Acuma încep"...
Adormise?
Şold lîngă şold şi vibraţia trenului. Umărul lui atinse umărul vecin. Îşi alipi piciorul de cel de-alături, nesimţit de încet . O bucurie fosforescendă ardea de-a lungul conturului jumătăţii de trup, lipită de trupul femeiesc.
