― Ce insomnie! oftă Mircea, închizînd ochii.
Timpul trecea repede în sîngele lui Mircea şi lent în mintea lui. Deschise ochii.
Femeia roşie ţinea capul pe marginea ferestrei, ca pe un eşafod. Avea o ceafă
albă, grasă. O şuviţă de păr negru îi sporea albeaţa, cum un crai-nou măreşte negrul nopţii.
Trebuie să fi fost grea în braţe! Grea, plină, dură!
Crezu c-a vrut să se ridice, sau vru. Piciorul amorţit, sau panica voinţei, îl împiedică.
Ce nebunie! S-o simtă în braţele lui... Ce nebunie!
Impulsiuni absurde! Aşa, uneori, apuci cu buzele o frunză, sau lingi o cheie, ori un zid de var, sau îţi vine să dai o sfîrlă pălăriei vecinului din tramvai; sau, cînd
"eşti la tablă", cu degetele enervate de cridă, să faci un benghi pe nasul sever al profesorului de matematici, care-ţi explică teoreme cu duhoare de tutun ieftin, explorîndu-şi urechile cu scobitoarea păstrată de la prînz.
S-o strîngă în braţe!... Impulsiune absurdă, dar mult mai energică, mai voluntară decît celelalte. N-o putea stăpîni nici c-un zîmbet, nici c-o ridicare de umeri. Ca vara, în toiul arşiţei, după o plimbare lungă, cînd ai în faţa buzelor uscate un pahar brumat şi nu-ţi vine să-l bei fiindcă apa e nefiartă şi bîntuie tifosul; pofta e şi mai mare, şi buzele şi mai insuportabil uscate, şi apa mai dorită. Dacă n-o bei, măcar cuprinzi cu mîna răceala paharului sau fugi după apă fiartă.
"Dacă mă ridic ― dar nu mă pot ridica ― oare cad jos?"
Nu-şi mai simţea piciorul, atît era de amorţit. Un muşuroi de furnici, adormit pe-o buturugă, gata să învie ca mii de gene.
"Nu vreau să mă ridic!"
Îl copleşi ruşinea: de el, de dorinţa lui. O ruşine care-i incomoda sufletul ca o 51 Bot-de-lup, Bot-de-lup, / Bot-de-lup e omuleţul Bot-de-lup, Bot-de-lup (fr.),
cămeşă cleioasă în care eşti constrîns să dormi.
Şi o mînie acră, ranchiunoasă izbucni din el împotriva Adinei şi-a lui Dănuţ.
"Stau împreună... fără ruşine... Fac porcării"...
Cuvîntul era atît de nou în vocabularul gîndurilor lui Mircea, încît răsuna pîngăritor de trivial, ca o sudalmă, de pildă, în casa părintească.
Şi totuşi, cu o nouă îndîrjire, repetă: "Fac porcării"...
Şi îl văzu pe Dănuţ strîngînd în braţe pe Adina, singuri într-un compartiment, şi nu mai văzu nimic decît întunericul obscen, în faţa căruia închipuirea lui se opri cinică şi naivă ca un copil privind prin gaura cheii fără să vadă nimic.
Deschise din nou ochii şi, cu paroxismul unui om care-şi permite orice, fiind hotărît să se sinucidă, amănunţi tot trupul femeii roşii. I se iuţise respiraţia.
Ar fi vrut să vadă tot, şi nu vedea. Simţea deziluzia copiilor care-şi dezbracă
păpuşele, căutîndu-le feminitatea fiziologică de subt miniaturalele vestminte şi nu găsesc decît needificatoarea linie a unui trup simplificat.
O dorinţă lubrică slujită numai de vagul didactic al unor elementare cunoştinţe anatomice.
Dacă femeia roşie s-ar fi apropiat din nou de el, ar fi apucat-o şi... şi?...
Nu dorea s-o sărute: nu! Pentru nimic în lume nu şi-ar fi atins buzele de gura ei.
Sărutarea era a...
Ocoli vorba "dragoste", cum înainte ocolea cuvîntul "femeie".
Dorea să apuce cu mînile, să lovească cu trupul celălalt trup, aşa cum inima-i lovea trupul, îndemnîndu-l.
Vedea că nu ştie nimic şi-i era ciudă. Ar fi vrut să aibă în închipuirea lui o carte cu gravuri obscene şi s-o răsfoiască în grabă, ca elevii care-şi învaţă lecţia sub pupitru, în timp ce profesorul strigă catalogul. Nu ştia nimic. Era curat. Nu. Fusese curat. Şi-i părea rău.
"Eram un idiot!"
Îşi răscoli sufletul, cu toate amintirile anilor din urmă, căutînd, şi nu găsi nimic: nici o pată, nici un echivoc, nici o revelaţie precoce, nici o curiozitate impură. O
castitate a faptei şi a închipuirii de necrezut.
"Idiot!"
Dacă ar fi avut alături o sticlă mare de vin, ar fi băut-o pe nerăsuflate.
Privirile-i încremeniseră pe pulpele femeii roşii, ca pe o punte deasupra unei prăpăstii. Nu mai putea da înapoi; n-avea curajul să înainteze.
Brusc, femeia roşie se răsuci îndărăt, în genunchi pe canapea, frecîndu-şi ochii: îi intrase un grăunte de cărbune. Îşi desfăcu iar sacoşa, privindu-se-n oglindă.
Vîntul vitezei îi zburlise părul, ca o zbenghiuială în iarbă. Era smultă. Fără nici o ezitare, îşi scoase pieptenii, aşezîndu-i pe canapea; îşi scoase spelcile, una cîte una, ţinîndu-le în dinţi; îşi scutură capul, şi cozi somptuoase îi căzură pînă la genunchi, negre ca vinul vechi.
Sări de pe canapea, şi-n loc să se pieptene, îşi clătină capul repede şi ritmic, despletindu-şi părul întunecat, vast, ca o furtună de noapte pe mare. Nu i se mai vedeau obrajii, nici tîmplele, nici ceafa. Prea greu ca să mai fie creţ pînă la genunchi, părul cădea opac şi întins ca un cort negru, iar de pe umeri se-ncreţea, căzînd în ciucuri opulenţi pe care luna-i arginta, învăluind roşul de jar al bluzei.
De ce se despletise? Pentru cine? Pentru nimeni. Ca să-şi ţie de urît. Nu se mai
