Dă-mi pace. Du-te. Fă-mi loc." Ea dormea troienită în pernele înnăbuşitoare, cu plapuma de vară în braţe, pe o aşchie de pat ― Dănuţ gol, cu braţele întinse în lături şi picioarele larg desfăcute, ca un zeu orizontal al patului.
Niciodată nu destăinuise lui Dănuţ ceva despre somnul lor, despre somnul lui: secretul ei. Dănuţ era convins că el, şi numai el, e paznicul somnului Adinei.
Explicabil de altminteri: Adina dormea mai tîrziu decît Dănuţ, fiindcă adormea mult mai tîrziu decît el. Deşteptat din somn înaintea ei, uneori cast, o săruta, o acoperea, privindu-i la lumina dimineţii capul îngropat în păr sau în pernă, cu atitudini înduioşate, părinteşti. Alteori o dezgolea fără cruţare, deşteptînd liniile trupului somnoros cu dezmierdări lungi, ca zborul berzelor pe rozul cîmpiilor în zori.
Cunoştea somnul şi trupul lui Dănuţ deopotrivă. Spinarea zveltă, cu umerii abia bărbăteşti şi gîtul rotund; pieptul şi pîntecele armonios reliefat de dunele repezi ale muşchilor; amestecul de feminitate şi virilitate al unor curbe ― umerii
― cu-al altora ― coapsele înalte şi ovale ― al pielii dulci şi al muşchilor tari; mirosul sănătos de lemne tăiate, subt ploaie, şi de măr domnesc; şi sărutările cu gust de dude zămoase...
Îi iubise trupul de cînd îl văzuse la patinaj, astă-iarnă, destăinuindu-şi viguroasa graţie şi sălbăticiile trufaşe. Toată fantezia buclelor ― răsuciri dîrze de vreji, curbe molatece ― era transpusă în ritmul care-l însufleţea pe gheaţă. Patina cum îi era părul. Cînd făcea "olandeze", se înclina atît de lin, în curbe atît de lungi, încît avea impresia că se alintă pe aer, cum se alintă pisicile pe un fald ― şi obrazul ei se apleca, urmărindu-i curba, ca o dezmierdare pe obraz. Alteori avea smuncitura aprigă a animalelor tinere cînd smulg smocul de iarbă suculentă, alteori beţia lor cînd se rostogolesc în iarbă.
Avea opriri în vîrful patinelor, care-i dădeau zvelteţa jocului de apă în grădini...
Îi iubise trupul de atunci, şi nu se înşelase. Prietenele o dojeneau... Nu regreta nimic. Dragostea lui Dănuţ era violentă şi bogată ca o ploaie de vară. Avea de la el amintiri care-i dădeau bătăi de inimă. Între toate, una, încîntătoare. Abia îl cunoscuse. Într-o după-amiază de iarnă cu fulgi deşi. Dănuţ venise la ea acasă, pe la cinci, gătit, prea parfumat, cu pete de cerneală pe degete ― cînd intimidat, cînd înfricoşat. Băuseră ceaiul. Apoi trecuseră în salonaş. Ea, într-un fotoliu, la gura sobei. Dănuţ, la picioarele ei...
Tăcere... Tăcere... Tăcere...
Îi urmărea valurile de sînge cum îi năvăleau în obraji. Era ca o plimbare prin alei de trandafiri.
După multă vreme, îi alintase părul, pînă cînd îşi simţise mîna prinsă şi sperios
sărutată. Alte tăceri.
Alte roşeli.
Îi simţea, la picioarele ei, truda de mugur care vrea să se deschidă.
Dănuţ începuse să-i dezmierde genunchii. Îi sărutase marginea rochiii.
Adina se ridicase. Dănuţ îi sărutase bluza, îl simţea crescînd spre ea, înflorind asupra ei.
Îi tremurau mînile ca aripile libelulelor, şi uneori îi auzea repede şi înnăbuşită
dîrdîirea dinţilor.
Închisese ochii, lăsîndu-l grăbit şi stîngaci să-i descheie bluza.
Şi-i deschisese iarăşi, ca să vadă, încă, obrajii lui roşi de ruşine şi mînile lui tremurătoare pe sînul ei, ca frunza plopilor pe goliciunea lunii pline... Şi abia atunci cunoscuse frăgezimea unui obraz fierbinte de copil culcat pe sînul gol, şi sărutarea impusă unor buze sperioase şi lacome, şi întîiul zbor al unui trup timid şi violent, şi cearcănele din jurul ochilor învinşi, ca două cununiţe de violete pe care dragostea le pune adolescenţei...
...Ultima veghe a somnului care-i devenise scump. Cîteva ore încă de noapte, şi trupul care-o tiraniza va pleca... Se ducea acasă, la părinţii lui: copil încă, ceva mai puţin decît atunci cînd îl cunoscuse, cu prezumţioasa siguranţă a primei experienţe.
Îl dezvăţase de abuzul de parfumuri, inerent liceenilor îndrăgostiţi: la început goliciunea lui era parfumată ca o batistă de cocotă. Înainte de a veni la ea, îşi făcea loţiuni de colonie pe tot trupul. Apoi, cu dopul mereu udat, făcea dîre de parfum pe trupul îmbibat de colonie. Întrebuinţa mai multe parfumuri deodată, şi el, cel dintîi, suferea de pe urma acestui abuz echivoc, avînd mereu migrene.
Treptat-treptat, cu tot felul de vicleşuguri şi măguliri ― era susceptibil ca femeile răsfăţate ― îi dovedise că parfumîndu-se abuziv îşi nimiceşte parfumul, preţios şi rar, de trup tînăr, sănătos; că parfumul e ca şi fardul...
― O piersică, Dănuţ, n-o parfumezi ca s-o mănînci. E parfumată gata. Şi parfumul ei îţi dă poftă s-o muşti. Dacă vrei să placi femeilor... şi mie, nu-ţi mai parfuma trupul.
Argumentul ― în stilul lui Dănuţ: fructifer ― fusese decisiv. În schimb, îl învăţase ce gen de parfumuri să întrebuinţeze, cît şi cum: cu vîrful dopului, abia umezit, o dîră după urechi, alta printre şuviţele de la ceafă, alta pe batistă, şi-atît.
Parfumul din preajma părului, încorporat în caldul parfum al părului, devine personal, ca o emanaţie proprie, şi totodată rămîne depărtat de buze, lăsînd sărutărilor aroma lor acrişoară, nealterată de nimic străin.
Îl învăţase de asemeni să nu-şi lase brutalizat părul de foarfecele şi concepţiile estetice ale bărbierilor. Astfel, graţie sfaturilor ei, părul lui Dănuţ, pieptănat în sus, creştea natural şi bogat pe tîmple, pierzîndu-se dulce, nesimţit spre umerii obrajilor, nu oprindu-se brusc, tăios, în linii geometrice, lîngă ureche. Absenţa acelei embleme bărbiereşti ― desen făcut cu echerul parcă ―, atît de frecventă la mai toţi bărbaţii, lăsa obrajilor nealterat plinul copilăresc, sălbătăcit puţin, dînd impresia caselor cu zulufi de viţă sălbatecă pe tîmple. De asemeni, la ceafă, părul îngăduit să crească pînă acolo unde se opreşte firesc, înflorit în răsuciri moi, pe care foarfecele abia le scurta, împodobea gropiţa de sub care porneşte gîtul ―
gropiţa minciunilor, în copilărie, a sărutărilor, în adolescenţă ― umbrind-o puţin, făcînd să pară şi mai albă şi mai lină linia care alunecă spre umeri, netedă ca
prefirarea unei ape pe o marmură.
Şi acuma, în ultima noapte petrecută împreună, asupra despărţirii, ar fi vrut să-i dea sfaturi care-i strîngeau inima.
O smuncitură a trenului îi cutremură. Dănuţ mormăi prin somn, întredeschise buzele, le închise pe rînd şi adormi din nou în caldul adăpost.
― Copil!
Acelaşi lucru îi spunea Dănuţ ei: "Fetiţă mică". Ce copil era încă! Ce uşor putea fi înşelat de aerul dezarmat al femeilor! Cîtă credulitate în gelozia lui veşnic bănuitoare şi atît de uşor învinsă!
Dacă i-ar fi spus cineva, dacă ar fi cutezat să-i spună cineva că Adina-i o
"femeie rea", l-ar fi sfărîmat.
Îl vedea cu pumnii ridicaţi, bărbat în splendoarea mîniei. Şi totuşi era o "femeie rea".
Îi dezmierdă fruntea.
Ştia, ea mai bine decît oricine, că în mintea lui Dănuţ înfăţişarea ei de copil, de fetiţă, era o cauză permanentă de încredere invincibilă în puritatea ei. Şi totuşi, cîte femei, cu ea în frunte, n-aveau pe faţă teribila candoare a copiilor!
Ar fi vrut să aibă curajul să-i spună: "Dănuţ, nu crede. Păzeşte-te. Nu dezmierdă aceiaşi sîni de mai multe ori. Schimbă, Dănuţ, femei după femei, nu te ataşa de nici una. Femeile-s crude", îşi aminti fericirea ei cînd Dănuţ suferea în braţele ei, şi ce uşor, după ce-o brutalizase cu vorba, o adorase ca pe-o mucenică...
― Bietul Dănuţ!
