― Daa? Mă mir!

― De ce?

― Că nu l-am văzut.

― Nu v-a făcut nici o vizită?

― Nu, nu! Era şi... "...cam greu!" continuă ea în gînd, zîmbind.

― Vra să zică, eşti nepotul lui Vania!... Mai vrei un ceai?

― Mulţumesc, e tîrziu!

― Ţi-e frică de mama?

― Ţţ! Nu. Da...

― Ia să-ţi văd palma. Întinde-o, nu-ţi fie frică! Ia candelabrul. Poftim după

mine... Nu-mi place să stau pe scaun!

Îşi scoase şorţul şi jacheta tailleur- ului , rămînînd într-o bluză subţire de mătasă

viorie. Se întinse comod pe divan ― ca pentru o lungă lectură ― pe-o coastă, rezemîndu-se într-un cot. Dănuţ se aşeză pe marginea divanului, cu spatele apropiat de curba făcută de trupul ei.

Îi luă palma, cercetîndu-i-o amănunţit.

Îi vedea din nou gleznele şi pulpele alungite şi începutul sînilor, care-i încăpuseră în mîni. Şi o simţea cu spinarea atentă.

― Ţii recordul simplicităţii!

― Cum? sări Dănuţ jignit.

Dar mîna-i era captivă în mîna autoritară a chiromancienei.

― Ai trei linii, bine marcate, şi-atît. Echilibru perfect între cap, inimă şi viaţă.

Un ideal burghez vei deveni, tinere irascibil! Nu sameni lui Vania!... Ai zece la conduită?

― Mai puţin.

― Cît?

― Nu interesează!

― Vezi c-am ghicit! Fetiţa nu-i în programul palmei. De ce n-ai răpit-o?

― ...

― Vezi, palma nu minte. Liniile spun că nu erai în stare s-o răpeşti.

― Ei, asta-i!

― Ce să-ţi fac! Aşa vorbesc liniile. Ai răpi-o?

― Ai răpi-o?

― ...

― Eu, în locul dumitale, o răpeam.

― Ţţ!

Îi venea să fie brutal, s-o pedepsească. Era cam enervant rolul de copil!

I se păru că-i simte mijlocul şi coapsele cuprinzîndu-l pe la spate. Gîndurile deviară.

Dar îl privea calm. Îi luă din nou mîna la cercetat. Avea o senzaţie displăcută

văzîndu-şi mîna cam roşie în mînile ei albe, cam grosolană în mînile ei mici, cam inertă, cu degete cam scurte. Ciudat! Contactul mînilor intimida în Dănuţ impulsul pe care i-l da contactul spinării lui cu trupul ei. Îl încolăcise. Nu se mai putea îndoi!

O simţea lipindu-se de el.

Îl apucă deodată, cald, de amîndouă mînile, apropiindu-şi faţa de obrazul lui.

Pe lîngă uşorul parfum de violete, părul ei mirosea a păr de femeie, el singur ameţitor parfum

― Spune-mi, cine-i fetiţa?

Iar! Dădu din cap negativ. Ce importanţă avea "fetiţa"! Îşi smuci mînile şi-i încolăci grumajii. Se aplecă.

Fără să se apere, îşi lipi obrazul de obrazul lui.

― Spune-mi, e fetiţă?

― ...

Era atît de suplu şi de lunecos trupul lung, încît braţele, strîngîndu-l, aveau fericirea uimită că nu-l scapă şi înfricoşarea că-l vor scăpa.

Dănuţ îi căuta buzele. Erau lîngă urechea lui.

― Spune-mi cine-i? E fetiţă?

Avu gemătul de hulub al dorinţei. Din nou auzi glasul ei.

― Nu! Dintîi spune-mi...

Vorbi în şoapte turburi: