Cartea era pe genunchi: îi vedea titlul, titlurile, cu litere negre pe foaia galbenă.
Dar filele erau netăiate. Visase?... Nu. Cartea era pe genunchi. Se făcuse ziuă. Se apropiau... Vru să taie foaia din urmă, să vadă sfîrşitul... Ciudat! Nu putea să taie, nici să mişte mîna. Se încorda: nu putea. Simţea curiozitatea ca o formidabilă
apăsare lăuntrică în trup şi-n faţă. Ar fi vrut să vadă numai ultimul rînd, cuvîntul sub care se pune: fine.
Nu putea...
Deschise ochii. Adormise pe mînă: îi amorţise. Adormise cetind?... Nu. Era în tren.
"Am avut un coşmar!"
Îşi frecă ochii. Se întinse. Îl durea gîtul. Îi bătea inima iute, pe hotarul somnului. Cercă să-şi aducă aminte. Avea impresia c-a pierdut ceva la care ţinea mult... Nu. Nu luase nici o carte. Ieşi în coridor ameţit. Se rezemă de fereastra deschisă. Impresia stăruitoare că a pierdut ceva îl urmărea. Pierduse ceva înlăuntru, în suflet. Înflorise ceva şi se scuturase fără ştirea lui. Răsunase un acord în el, un lung acord de coarde, şi nu-l auzise. Şi totuşi, era ceva în sufletul lui mai minunat decît o bucurie. Urma unei bucurii necunoscute, pe care-o căuta cu braţele întinse pe hotarul somnului. Un joc de-a baba-oarba, copilăresc de tot. Cu ochii legaţi, cuprinzi în braţe copaci, crezînd c-ai prins-o, şi-i auzi rîsul aiurea; fugi iarăşi într-acolo, urmărind zvonul rîsului neastîmpărat; te-ncurcă, fiindcă uneori rîde cu buzele închise, te-ntorci, prinzi alt copac, şi o auzi rîzînd în altă parte; şi deodată îţi cade singură în braţe, cu rîsul dinţilor albi, care te orbeşte, scoţîndu-te din plinul întuneric de pînă atunci.
"Olguţa!"
Pleca la Medeleni!
"Ce distrat îs!"
Rîdea cu hohote de exclamaţia lui. Să uiţi că eşti îndrăgostit şi să-ţi închipui că
bucuria cu care te deştepţi în braţe e ritmul unui vers pe care-l murmurai când ai adormit!
Olguţa!
Îi venea să strige tare: Olguţa! Să arunce numele ei ca pe o minge, să-l prindă şi iar să-l arunce; să alerge cu el nebuneşte, mînîndu-l, să-l prindă-n mîni şi să-l sărute, să-l rostogolească prin fîn şi prin flori...
Olguţa...
Zvîcnea în el numele ei, ca un nod de vînturi tinere. Frăgezime de picioare copilăreşti dănţuind prin iarbă în zori de zi.
Şi fiecare gînd venea alergînd în bătăile inimii, cu obraji aprinşi, zvîrlindu-i în faţă braţe mari de flori...
Pleca la Medeleni...
Arc de triumf deasupra lui şi-n el. Pleca la Medeleni...
Într-o gară se dădu jos, plimbîndu-se cu paşi mari de-a lungul vagoanelor. Era mai grăbit decît trenul şi decît timpul.
Un soldat, călător şi el, răsucea o ţigară într-un petec de jurnal.
― Camarade...
― Hai?
― ...Uite nişte ţigări.
Îi depuse în mînă cele cinci "Pelişoruri" dăruite de Tonel.
― Săăătră-iţi!
― Eu nu fumez, se scuză Mircea.
Privi c-un fel de milă pe soldatul care se suia în vagon; cu aceeaşi privire cuprinse tot trenul. Numai el mergea la Medeleni.
Bieţi călători!
Biete itinerarii!
*
― Copil...
Adormise cu capul pe braţele ei, după ce o rugase stăruitor să doarmă ea cu capul pe braţele lui.
― Eu nu pot dormi, Adina, o asigurase Dănuţ cu aerul protector al bărbaţilor faţă de gingăşia şi delicateţa femeilor.
Zîmbi dezmierdîndu-i capul. Dormea trupul robust şi capul cîrlionţat, îndepărtînd mereu prin somn pelerina cu care, necontenit, Adina îi acoperea pieptul şi gîtul. Dormea închis ermetic în egoismul franc al somnului tineresc, nepăsător pentru tot ce-l înconjoară, preocupat de cît mai mult confort, doritor de cît mai mult spaţiu; somn lacom şi despotic în cuprinsul trupului şi chiar dincolo de el. Dacă de-afară n-ar fi venit răcoarea vîntului, şi dacă trupul elastic al Adinei n-ar fi fost moale, cald şi afectuos somnului lui, desigur că ar fi înlăturat-o cu mişcări iritate, cum înlătura pelerina care-i gîdila pieptul gol şi bărbia. Era o pernă bună
trupul Adinei într-un vagon hurducat! Cît de bine cunoştea somnul lui Dănuţ!
Întotdeauna Dănuţ vroia s-adoarmă cu ea în braţe, ţinînd-o lipită de trupul lui. La început o strîngea tare cu braţele şi cu picioarele, încercuind-o aprig, curmîndu-i suflarea, încrustînd-o în el, îndurerîndu-i trupul. Strînsoarea încordată îl ostenea.
Întîia aplecare umbrită a somnului desfăcea nodul pasionant al braţelor. O dată cu venirea somnului o părăsea, ca un înotător entuziast pe cel care rămme lîngă mal,
terestru. Trupul adormit uita cu desăvîrşire trupul iubit de-alături, trupul atent, care-i adăpostea într-un golf cald somnul nepăsător.
Iarna, trupul lui Dănuţ lua curba trupului Adinei, şi, cînd insinuant, cînd autoritar ― dormea pe-o coastă, arcuit ca un crai-nou, cu capul în piept, acoperit de plapumă ― o împingea spre părete. Ea dormea cu spinarea lipită de păretele dur şi rece ― Dănuţ în căldura de plajă văratecă a trupului ei docil. Vara, o tolera atîta vreme cît trupul ei ― îmbăiat în apă rece ― păstra răcoarea unui miez de portocală. De îndată ce se încălzea, o izgonea ca pe o pernă inoportună. Se lepăda de ea. O lovea cu picioarele, prin somn, bineînţeles. Tot trupul lui spunea: "Nu.
