― Rămîn.
― Adina!
Ploieştii erau în urmă.
― Prostule!
Rîdea. "Prostul", în genunchi în faţa ei, îi săruta rochia, picioarele...
Adina aprinse lumina. Îl aşeză pe canapeaua din faţă. Era docil ca o păpuşă în mînile ei de păpuşă.
― Dănuţ, cu tine-s toată noaptea, toată noaptea. Uite-mi scot pălăria. Ce mai vrei? Să mă dezbrac nu pot. Dănuţ, nu plec.
Încet cu-ncetul, bucuria incredulă din ochii lui Dănuţ se prefăcu într-un zîmbet de convalescent.
― Cum să-ţi mulţumesc, Adina? Cum? N-am nimic, nimic, şi tu eşti aşa de bună!...
Zîmbi copilăreşte, cu ochii uzi.
― Uite, Adina, să nu te superi, îţi dau tot ce am mai scump...
Vîrî mîna în buzunar şi scoase un ghem de petale veştede: trandafirul sărutat de Adina, la despărţire.
― Ţi-l dau ţie, Adina...
Se aşeză alături de ea. Stinse lumina.
― Să tăcem, Adina. Vreau să stau lîngă tine, cu ochii închişi, o noapte întreagă... Adina, tu nu ştii ce-i o noapte întreagă!
Aprinse din nou lumina, ca să vadă pe faţa ei dacă ştia ce-i "o noapte întreagă".
O stinse iarăşi. Prin întuneric sărută fruntea Adinei, ţinîndu-i amîndouă mînile într-o mînă, cu cealaltă cuprinzîndu-i capul. O strîngea lîngă el, fără s-o vadă, fără
să se gîndească la ea, neîndrăznind să-şi privească fericirea, cum îţi acoperi ochii în
faţa soarelui.
Începu iarăşi, la fereastră, jocul priveliştilor subt lună. Începură iară gîndurile...
― Adina...
Avea glasul schimbat, de frică parcă.
― Ce-i, Dănuţ? Te-ai speriat?
― Adina... tu ştiai...
― Ce, Dănuţ?
― Ce să ştiu, Dănuţ? Nu pricep!
― Nu... Nu se poate!
― Spune, Dănuţ.
― Nu. Prostii de-ale mele!
― Te rog, Dănuţ, spune-mi.
― Nimica, nimica... Adică...
Îşi aminti geamandanul adus de Aneta. Aprinse brusc lumina. Vorbi pripit, privind-o în ochi.
― Adina, tu erai hotărîtă să mă însoţeşti?
― Prostule, mă mai întrebi?!
― Adina, glumeşti?
― Ştiai de la început?
― Sigur, Dănuţ. Puteam să te las eu singur?
― Adevărat, Adina?
― Uite biletul: "Bucureşti-Iaşi". Şi ţie ţi-am luat bilet...
― Vai!
