― Da?

Parcă ar fi primit un dar de la Adina.

― Da. Eram alături.

Se îmbuna întristarea nopţii! Avea lîngă el un tovarăş cu amintiri comune, cu icoana Adinei între ei.

― Ce fetiţă drăgălaşă!

― Daa...

― Delicioasă!

― Da, dădu din cap Dănuţ oftînd întretăiat.

― Era atît de gentilă cu mînile pe genunchi, cuminte-cuminte! Îmi venea să-i dau bomboane...

Ridică ochii calzi de recunoştinţă mută spre parfumul de violete şi aroma de susan.

― Nu ştia c-o aştepţi?

― Nu. Nu ştia, suspină Dănuţ.

― Se cunoştea! Era abătută. Avea gura copiilor cînd le vine să plîngă.

Un nod se sui în gîtul lui Dănuţ. Înghiţi. Întoarse capul.

Fără să-i fie ruşine, întoarse din nou capul spre buhul parfum de violete. Nu putea vorbi.

― Te iubeşte mult?

Dănuţ plecă fruntea.

Urcară în tăcere prin parfum de mintă.

― În ce clasă-i?

― ...

― Învaţă la Iaşi?

― ...Nu.

― La Bucureşti?

― ...Da.

― Într-a şasea?

― ...Da.

― Se cunoaşte! E aşa de proaspătă!

― Da.

O rară frăgezime îi învălui, colorîndu-i obrajii. Fetiţă o vedea pe Adina dragostea lui, fetiţă o vedea tristeţa lui... Şi iată că un glas dinafară o numea şi el fetiţă. Împreună cu altcineva, vorbea despre o fetiţă, despre Adina tristeţei şi dragostii lui.

― Ai să-i scrii?

― Da.

― Acasă?

― Da.

― Şi părinţii ce spun?

― ...Ei nu ştiu!

Se roşi tare.

― Aşteaptă curierul la poartă? Îi fuge înainte?

― Da.

O vedea pe Adina fugind înaintea curierului, cu bătăile inimii, întorcînd capul

să vadă dacă n-o priveşte cineva de acasă.

― Vă iubiţi tare?

― Da.

― Şi eşti trist de tot?

― Da.

― Vrei un covrig?

― Nu.

― Îs proaspeţi. I-am luat calzi de la Iaşi. Eu ador covrigii cu susan de cînd eram la şcoală. Şi ei îi plac?

― Da.

― Atunci trebuie să mănînci! Uite, rupe unul.

Îi întinse braţul. Rupse un covrig.