― De la Medeleni. Hap-ţiu! răspunse Gheorghiţă trăgînd pe nas un strănut incipient, care totuşi, izbucni amplificat.

"A luat un gutunar: deci vine de la Medeleni, distanţă mare, îmbrăcat subţire, drum prin pădure", deduce in petto şeful gării, trecîndu-şi batista pe faţă.

Şi tare:

― Aha! Aha! Puteţi merge liniştită, comunică el rezultatul anchetei. Ăsta-i de la moşia lui conu Iorgu, deduse el cu glas tare, punînd în evidenţa conului electric bihunca "enigmatică" acum o clipă. Mata sînteţi fecioru lui conu Iorgu?

Fără să-i răspundă, Dănuţ se prezentă "doamnei senator", ajutîndu-i să încalece bihunca.

"Doamna senator" părea înaltă şi slabă în umbră, zveltă în lumină, dar picioarele descoperite pînă peste genunchi ― din pricina poziţiei pe bihuncă ―

făcură să se presimtă unul din acele trupuri tainic împlinite, a căror goliciune arată

onctuoase curbe mlădii, destăinuite numai de ritm ― ochiului atent şi experimentat

― de haină, nu.

― Mîi mata, conaşule?

― Nu. Mînă tu.

Îl ostenea şi gestul ridicării braţelor.

Gheorghiţă încălecă.

Încalecă şi Dănuţ, cu picioarele spînzurînd pe de lături, fiindcă bihunca n-avea decît o singură rezemătoare pentru picioare, ocupată de pantofi cu tocuri înalte.

Porniră. Şeful gării îndreptă pentru ultima oară asupra bihuncei lampa care destrăma relativele "tenebre", căci luna ardea alb în noapte. Aspiră aroma

"tabacului blond". Stinse lampa. Enigma nopţii înghiţi bihunca.

Şeful gării aprinse luleaua şi porni gînditor ― deducînd în treacăt că e lună:

după umbre ― spre fascicola deschisă subt lampă: Taverna " La şarpele negru", avînd pe copertă autenticul portret al lui Sherlock Holmes: pipa deducţiilor, fruntea meditaţiilor, zîmbetul impenetrabil şi ochii cu sclipiri de oţel, reci, sfredelitori...

"Ce om! Eh!"...

*

Respiraţia cu tril subţire a milioanelor de greieri se ridica şi cobora, ritmînd noaptea, muzical.

Multă vreme, Dănuţ lasă numele Adinei, în tremur de lacrimi, să urce şi să

coboare cu respiraţia greierilor pînă-n stele, în iarba umedă.

Noaptea era, în lumina lunii, ca un păr negru despletit pe grumaji, văzut prin coardele de argint ale unei harpe.

Bihunca mergea domol. Drumul era alb ca o dîră de ape. Toţi trei tăceau.

Doamna fuma mişcînd uşor braţul cu brăţări de aluat şi susan. Mişcările braţului răsfrîngeau în urmă un vag parfum de violete îmbinat cu aroma contradictorie a covrigilor. Capul îi era acoperit cu un fel de turban de catifea neagră.

Jacheta tailleur- ului se rotunjea iute pe umerii mici şi înguşti, dar talia, mult mai subţire, minusculă, gîtul rotund şi supleţa spinării dădeau fineţă umerilor şi un fel de vigoare fragilităţii lor.

Zdup sforăi, încordă capul, împinse îndărăt cu crupa, strîmbînd bihunca.

― Nu vrea la deal, conaşule! Ci-i di făcut?

― Ne dăm jos, hotărî doamna.

Dănuţ sări înainte, prevenitor. Zdup se scutura, împingînd mereu.

O luă în braţe.

― Ia-l de frîu, Gheorghiţă. Cuminte, Zdup!

O aşeză în drum. Îl surprinse elastica pondere a trupului care părea pană.

Gheorghiţă o luă înainte, călăuzindu-l pe Zdup.

― Aşteaptă-ne sus, hotărî doamna.

Porniră alături după bihuncă, Dănuţ cu parfum de violete-n braţe şi pistrui de susan pe haină.

Lîngă el, doamna fredona o arie din Manon.

Adina! Adina! Singur lîngă o femeie străină! Ea singură în tren, tot mai departe... Nu-i putuse spune nici o vorbă! Nu-i scrisese nici un rînd să-i ţie tovărăşie pe drum! Nu-i adusese nici o floare! Cum îi curgeau lacrimile pe obraji!..

Oftă privind în pămînt.

― Biata fetiţă!

Cine vorbise?

― Biata fetiţă! Ce tristă era!

Întoarse capul spre parfumul de violete.

― O iubeşti mult?

Copilăreşte răspunse ochilor negri şi parfumului de violete.

― Da.

― Biata fetiţă!

Dănuţ zîmbi, cu toată tristeţea în obraji.

― Am călătorit împreună de la Iaşi...