Zîmbi. Îşi mai descheie un nasture, răsfrîngîndu-şi gulerul şi mai tare, inocentă
temeritate de republican abia ieşit de sub regimul absolutist.
Niciodată nu călătorise singur. Era stăpîn pe bagajele, banii şi trupul lui. Nici părinţi, nici profesori, nici camarazi, nici cunoscuţi, nici uniformă. Senzaţii de anonimat şi emancipare.
În gara Ploieşti se coborîse să bea un şpriţ, deşi avea un termos cu oranjadă
pregătit de-acasă, şi deşi nu putea suferi şpriţul cu sifon, înţepător ca un obraz neras.
Îl băuse în silă, pe jumătate numai, convins că scapă trenul şi vrînd să
dovedească unei persoane care-l privea că nu se intimidează în faţa unui şpriţ. Se întorsese sughiţînd, şi-şi reluase locul meditînd nedumerit la pasiunea lui Caragiale pentru vulgarul şi odiosul şpriţ.
Trecuse vremea...
Mizil...
Buzău...
La capătul călătoriei ― Medeleni... Numele suna lung, lung, dominînd melodic larma roţilor.
"Mă duc la Medeleni... Am să stau la Medeleni... Moşia Medeleni...
Medeleni"...
În huruitul trenului, gîndurile aveau o dicţiune clară, sonoră, atît de sonoră, că
dacă tovarăşul de drum n-ar fi dormit ― horăia fără întrerupere ― s-ar fi temut să
nu-l audă.
"Mircea Balmuş la Medeleni... Mircea Balmuş îşi petrece vacanţa la Medeleni..."
Combină tot felul de fraze şi propoziţii cu leit-motivul Medeleni. Ştia perfect că se duce la Medeleni, că Medeleni e numele unei moşii, că moşia Medeleni aparţine familiei Deleanu... Şi totuşi, îi era cu neputinţă să conceapă Medelenii ca pe o realitate la care va participa şi el. Cînd se gîndea la Bucureşti, vedea grămezile de case, năvala oamenilor şi a vehiculelor, simţea mirosul de asfalt, de benzină şi de gaz aerian; cînd se gîndea la Iaşi, vedea procesiunea spre cer a teilor Copoului, albăstrimea ondulată a dealurilor, auzea roţile hurducate prin bolovani ale rarelor trăsuri, trapul şchiop al cailor jigăriţi, nazalizările negustorilor de haine vechi, lătratul cînilor, spaţiat de tăceri cîmpeneşti...
Cînd se gîndea la Medeleni vedea o carte: roman sau versuri?... Vedea lămurit cartea cu copertă galbenă, ca a celor editate la "Mercure de France", şi pe copertă
titlul cu litere negre:
MEDELENI
...Şi subtitlu:
OLGUŢA.
Nu Olga.
Olga...
Olguţa...
Olga...
Cum cobori trepte spre mare...
Adormise? Nu. Era treaz. Îşi vedea vecinul. Şi chiar dacă adormise ştia că se deşteptase. Ştia, fiindcă se auzea el singur pronunţînd vorbele: "Sînt treaz". O carte groasă cu filele netăiate:
MEDELENI
OLGUŢA
Roman
Începu să cetească atît de încordat, încît nici nu mai lua în seamă literile. Vedea tot, clar, viu, ca o privelişte reală, cu relief şi perspectivă. Literile ― intermediare într-o carte ― dispăruseră... Şi totuşi, cetea fiindcă ţinea o carte în mîni. Întorcea filele, uneori precipitat, smulgînd aproape continuarea cuprinsă în pagina
următoare, alteori zăbovind îndelung, uitînd să continuie.
Apăreau în scenă numai două personaje. Decorurile erau mereu variate; personajele, aceleaşi: Olguţa şi Mircea.
Nu se "întîmpla" nimic. Mergeau călări, mergeau pe jos, şedeau pe bancă la marginea unui lac, lîngă o biserică, pe iarbă.
Nu se întîmpla nimic, dar mari bătăi de inimă însufleţeau plopii, iarba, pămîntul, apele... O impresie aeriană de versuri şi de muzică. Uneori îţi venea să
plîngi, alteori să zîmbeşti, dar nu se întîmpla nimic. Totuşi, era o noutate deplină în aceste decoruri normale prin aspectul lor. O mînă nevăzută scosese un sîmbure amar din miezul pămîntului, înlocuindu-l cu unul dulce. Pierise o greutate din toate cele, o apăsare încetase; era în toate cele răsărite din pămînt ca o pornire de primăvară, o mişcare de dans voios, un avînt zîmbitor...
Roman sau poveste?... Nu. Roman. Apăreau mereu feţele cunoscute ale realităţii. Nu se vedeau balauri, nici feţi-frumoşi. Era ca-n toate zilele, dar pămîntul era fericit.
Cetea mereu, mereu, şi nu se-ntîmpla nimic. Oare nu cetea şi recetea aceeaşi foaie?...
