― Urcaţi-vă-n vagoane! Pleacă trenul!...
― M-m-mă, Balmuşe, f-f-fii băiat de inimă! F-f-fă-mi bine cu cinci lei.
S-s-să-mi scot ghetele de la reparat. P-p-pe onoarea mea! Ţ-ţ-ţi-i trimit i-i-imediat.
A-a-ai parola mea de a-a-artilerist.
― Poftim. Du-te.
― S-s-salve, mă. E-e-eşti mişto!... Ce-ce te uiţi la mine, mă, jidove? Ce-ce-s usturoi?
Se coborî în goană, aruncînd în treacăt o ocheadă capului unei femei însărcinate.
În urma trenului, două persoane staţionară, petrecîndu-l cu privirile, desigur nu din pricina melancoliei: Aneta şi Tonel.
Aneta ştia că tînărul cu prestanţă ofiţerească o văzuse coborînd dintr-un vagon de clasa întîia. Privind trenul, avea aerul că regreta pe o prietenă plecată.
Tonel ştia că Aneta urcase în vagonul de clasa întîi valiza damei lui Deleanu.
Dar Aneta nu ştia ce ştia Tonel. Cît despre Tonel... La urma urmelor, şi la clasificaţie Deleanu era printre cei dintîi, Tonel în vecinătatea corigenţilor...
D-d-dama să fie bine, restul nu importă!
Şi iată cum destinul ironic hotărîse că nu polul lui Dănuţ, ci moneda de cinci lei a castului Mircea să aibă o destinaţie frivolă, prin mijlocirea lesne consolabilului şi democratic galantului Tonel.
*
Din cele şase locuri spaţioase ale compartimentului de clasa întîia, Adina şi Dănuţ ocupau unul singur, prea larg şi acela pentru îmbrăţişarea lor. Erau strînşi unul în altul, obraz lîngă obraz, tîmplă lîngă tîmplă, suflare lîngă suflare ― mici şi adăpostiţi în bucuria lor, ca doi sîmburi gemeni în aurul unei caise coapte. Tăceau.
Îşi ascultau bătăile inimilor, cum asculţi marea. Uneori, Dănuţ aprindea lumina ca s-o vadă pe Adina.
― Adina!
― Dănuţ!
Zîmbeau. Şi-atît. Stingeau lumina, grăbiţi să păstreze în ochi zîmbetul de-o clipă, ghemuindu-se iar alături. Nu simţeau iutile bătăi de gene ale clipelor. Se ştiau în uitarea întunericului. Nu schimbaseră nici o vorbă de cînd erau alături.
Şuierul locomotivei!
Se apropiau de Chitila. Dănuţ strînse mai tare pumnii Adinei.
Trenul intră în staţie. Se opri, cutremurînd vagoanele pe inima lui Dănuţ.
Dezmierdă cu fruntea obrajii Adinei. Nu putea vorbi.
Trecură încet clipe repezi.
Gorniţa sună trist prin corul greierilor.
Îi bătea inima greu, de sus, cum cad copacii sub secure, lăsînd goluri.
Trenul se smunci, hurducînd fierării, sunînd tampoane.
Trenul se urnea.
I se păru că Adina se smulge. Nu-i putea spune "rămîi", fiindcă nu putea vorbi.
Nu putea s-o ţie cu puterea mînilor, fiindcă n-o avea. Dulce, îi alintă tîmplele, rugînd-o mut să nu-l părăsească.
Chitila rămase în urmă.
C-un oftat greu, Dănuţ îşi lăsă capul pe umărul Adinei.
Roţile goneau spre o despărţire.
Adina! Adina! O ţinea în braţe, şi clipele i-o furau: ca un nisip de aur printre degete, era şi nu era.
Coase tăcute coseau pe sus lanuri albastre şi aurii; pe margine de zare, în aburi, căpiţa lunii
Cînd şi cînd, cîte un buhai de baltă arunca un gemăt surd de geamandură.
Ţiuitul greierilor încreţea în noapte tremur de ape pe prunduri...
O stea se desprinse înecîndu-se limpede...
Braţe de copaci ameninţară...
Plopi profilîndu-şi solemni verticalele rigide, ca învieri din moarte...
