O apucă de subţiori, trecînd-o peste picioarele pasagerilor.

― Închide uşa, domnule! ţipă un glas din urmă.

Cu sufletul ca două vînturi întîlnite, venind din două zări, se sărutau pe gît, pe nas, pe haine, pipăindu-se uimiţi, sărutîndu-se stîngaci; flămînzi şi nebuni, lacomi şi increduli.

― Dănuţ! Dănuţ!

― Adina! Adina!

Trenul se opri, îmbrîncind.

― Dănuţ!

― Adina!

Braţele lui Dănuţ căzură.

― Adina!

― Dănuţ!

Plîngeau amîndoi.

Gorniţa sună.

Trenul porni.

Dănuţ îşi şterse ochii, ca să vadă lacrimile Adinei, din nou, ca să vadă mîna Adinei...

Nu mai văzu nimic. Lacrimile, trenul, noaptea...

Nu era singur. Avea o spectatoare: vecina Adinei din tren. Se coborîse în staţie o dată cu Dănuţ ― respectuos salutată de şeful gării ― ţinînd în mîna dreaptă, înmănuşată, o ţigaretă de fildeş sculptat, din cale-afară de lungă; în mîna stîngă, un pled şi un mic sac de voiaj, învelit în pînză, cu monogramă; iar pe braţul drept, un şirag de covrigi cu susan, îngrămădiţi unul lîngă altul pînă la cot; aromate brăţări comestibile, contrastînd net cu linia elegantă a mînicei tailleur- ului albastru.

Vru să tragă un fum: scrumul căzu. Ţigara se stinsese demult, fără să bage de seamă. O intrigase, de cînd pornise trenul de la Iaşi, fetiţa cu pălărie de pai, zulufi roşietici, ochi verzi, năsuc în sus, guriţă pupină, ten de copil ― îi venise să-i ofere bomboane dulci ― gătită şi parfumată cu o subtilă simplicitate ― şi nu îndrăznise!

Femeie coaptă prin cochetăria surdă a îmbrăcăminţii, dar şcolăriţă în vacanţă prin vîrsta trăsăturilor şi a înălţimei, cît şi prin expresia feţii şi a mînilor ― fără inele ―

încrucişate pe genunchi. Răpirea ei din compartiment ― gentilă ca un coş de flori, ridicat pe sus ― o intrigase şi mai mult. Apoi îmbrăţişarea candidă, impudică şi pasionată, de pe coridor ― fredonase zîmbind un motiv din Manon ― lacrimile şi copilul... domnul care plîngea în urma trenului plecat.

Domn?... Copil?...

Îi venea să-i spuie: "Întoarce-te. Vreau să-ţi văd faţa." I-ar fi spus-o desigur ―

nu se sfia nici în saloane să o facă, amănunţind pe dansatorul intimidat prin face-à-main, cu ochii miopi, nu de miopie, ci de impertinenţă calmă ― dar prefera să fie intrigată decît să aibă anostul final al decepţiei.

Ca siluetă, văzută pe la spate ― haine de sport cu pantaloni scurţi: moletierele cenuşii înfăşurau picioare lungi, frumos croite ― părea bărbat: zvelt, tînăr, dar bărbat. Umerii, deşi dezolaţi, erau largi, formaţi. Nu-i văzuse faţa în tren. Privise numai îmbrăţişarea: de-atunci ardea ţigara singură. O aruncă, desprinzînd-o din ţigaretă cu degetul cel mic. Printre mucurile de ţigări "Funcţionar", "Sergent" şi

"Plugar", şi cele răsucite în foi de ziar, aruncate prin pietrişul peronului, ţigara fumată pe jumătate, cu inscripţii turceşti, evoca începuturi de roman poliţienesc cu Sherlock Holmes, lectură favorită a şefului gării, care, la distanţă respectuoasă, aştepta şi el să se întoarcă "tînărul misterios", pentru ca, la rîndul ei, "doamna senator" să-şi "exprime voinţele". Şeful gării purta asupra lui lampă de buzunar electrică, box, Browning şi pipă: om cult! N-avu nevoie să întrebuinţeze nimic din

"arsenalul detectivian", fiindcă ,,doamna senator" îi trecu bagajul şi pledul ca unui simplu servitor.

― Se poate? N-a venit trăsura?

― E o enigmă la mijloc...

― Nu-i nici una. A uitat Sake să mă anunţe!

Şi fără să-i pese de proximitatea şefului gării, care, la auzul numelui atotputernic în judeţ, se ploconise ca în faţa lui Sherlock Holmes venit direct din Anglia, murmură pentru ea, dar tărişor, cu un dispreţ familiar ochilor şi buzelor:

― Pauvre Sake!... Ce trenuri sînt pentru Iaşi?

Şeful gării făcu un gest de completă dezolare:

― Pînă mîne dimineaţă n-avem decît un tren de marfă! Să vă ofer camera mea.

Modest, dar din toată inima! Am şi bibliotecă.

― Merci!

Privi din nou spre Dănuţ: pornise cu umerii plecaţi spre ieşire. Îl urmă. Şeful gării, după ea, "scrutînd" spinarea lui Dănuţ.

― Gheorghiţă!

― Aici-s, conaşule.

― Hai.

― Domnule...

― ...Mă rog, doamnă?

Oportună, lampa de buzunar a şefului gării lumină faţa dulce a tinereţii cu urme de lacrimi.

Zdup dansa, sforăind, gîfîind, uşor înspumat.

― Tinere, am rămas fără trăsură. Ai avea amabilitatea să mă conduci acasă?

― Unde, doamnă?

Şi glasul era nesigur şi răguşit după plîns.

― Cîţi kilometri? se adresă ea şefului gării.

― Cinci, mă rog, mari şi laţi!

― Cinci kilometri, tinere. Moşia Sălcii. Mergem la pas.

― De unde eşti, băiete? interogă şeful gării pe Gheorghiţă, în şoaptă, cu fruntea concentrată, sfredelindu-i ochii cu o privire detectivă.