Copacii, pietrele şi roţile urlau: "Aruncă-te, aruncă-te"...
Din toate părţile, pămîntul, cu harapnice în mînă, lovea.
Beţia neagră a morţii...
Suflet spart: vîntul trecea prin el cu şuier lung.
"Aruncă-te, aruncă-te"...
Copacii, pietrele şi roţile urlau: "Aruncă-te, aruncă-te"...
Negru şi sur, vîrtejul pămîntului.
Un deget se desprinse de pe bară.
Vîntul îi închise ochii.
Urechile-i vîjîiau.
"Aruncă-te, aruncă-te"...
Ochii i se căscară sticloşi. Trupul tremura în friguri.
"Aruncă-te, aruneă-te", urlau adîncurile.
Şi deodată, marea duioşie a cerului, aplecată asupra întregului pămînt, se însufleţi.
Zările se ridicară-n aur.
Răsărise soarele: suverana poruncă.
*
Trenul se opri într-o gară mică, din acelea pe care niciodată nu le vezi fiindcă-s
prea matinale. O gară care ar fi meritat, drept nume, un diminutiv sau o poreclă.
N-avea miros de gară, ci de flori. Un zîmbet de soare îi sclipea în toate ferestrele: adică două, cu muşcate. Se juca de-a trenul cu multă seriozitate, punctuală.
Mircea făcu trei paşi pe prundul vesel al peronului. Şeful gării avea şapcă roşie, lanţ de aur, cămeşă de noapte cu chenar vişiniu subt haina de pînză şi pantofi galbeni foarte zbîrciţi, foarte lustruiţi, cu tocuri drepte, şi tălpi subţiate. Era bunic desigur. De asta saluta trenul cu atîta gravitate: ca să rîdă nepoţelul căruia îi cumpărase o gară de cărămidă cu sonerie, o fîntînă cu ciutură, un gazon verde cu doi plopi, un ciobănaş precoce, un măgăruş...
Peisajul gării rămase în urmă, pueril.
"...Qu'as-tu fait, o, toi que voilà
Pleurant sans cesse,
Dis, qu'as-tu fait, toi, que voilà
De ta jeunesse?"52
De departe, şi cînd şedeau locului, ţăranii şi cocostîrcii se confundau. Şi cum era încă foarte dimineaţă, şi cum uneori o formă albă desfăcea albe aripi, şi plutea, credeai că îngerii care dormiseră pe pămînt zburau îndărăt.
În blondul vast al lanurilor, albe deşteptări; şi subt albastrul vast al cerului, albe zboruri. Toate înălţările erau fireşti.
În faţa aripelor, căzînd din umeri, braţele sînt grele cînd sufletul e greu.
Trenul se oprea des, ca şi cum Moldova l-ar fi lenevit, la tot felul de gărişoare intime, lăsînd galbene plicuri oficiale, scutite de timbru, cu adrese violete; şi plicuri străvezii ca laptele îndoit cu apă, fără majuscule şi fără sacramentalul
"domnului" sau "doamnei".
Mircea se dădea mereu jos, simţind nevoia pămîntului neclintit şi tare.
― Săru'mîna, conaşule. Da unde-i conaşu Dănuţ?
Gheorghiţă îşi împodobise pălăria orăşenească ― dar de la Dănuţ ― cu tot felul de flori. Zîmbea mereu şi copilăreşte, culegea cremeni din prundul gărilor umplîndu-şi buzunarele.
Gorniţa suna. Mircea se urca într-a doua; Gheorghiţă într-a treia. Conversaţia, sau, mai exact, monologul lui Gheorghiţă, urma din gară-n gară, cu răstimpuri de cîmp, flori şi ogoare, ca vignetele unei bucolice.
La o oprire, Gheorghiţă răsări c-un pui de vrabie.
― I-l duc mamei Maria. Straşnic îi placi sî "creascî". Sî vezi mata, conaşule: mîţi, cîni, iepuri...
Trenul pornea.
Gheorghiţă avea chef de vorbă. În gara următoare iar venea, cu noi amănunte despre Medeleni.
Trecură prin gări îndărătul cărora aşteptau trăsuri jerpelite; caii aveau zurgălăi la gît, şi vizitiii, spinarea încovoiată şi bici ţărănesc.
