Ioana! Ioana!

O pictez într-o tunică «Fortuny» de catifea verde, cu uşoare desemne de aurşters. În jurul taliei, o centură de argint sur, cu paftale. Să vezi părul Adiei ―

gloria toamnei în soare ― în contrast cuverdele de baltă tomnatecă în umbră altunicei şi ochii... Niciodată n-am văzut ochi verzi atît de mari! E singuradimensiune amplă a Adiei. Au mărimea ochilor negri ― cînd sînt mari ― şi-s verzi cu intensitate, un verde umed şi înflăcărat totodată, avînd sonoritatea triumfală a roşului-aprins. Îţi dau sete ochii Adiei. Ai vrea să te îneci în ei. Uneori, cînd marea e colosal de limpede şi încărcată de lumină, ai aceeaşi dorinţă de cufundare.

Şi să vezi, Ioana, mînile ei ― încrucişate pe genunchi, cum le-ai văzut şi tu, dar pe verdele lui «Fortuny»! Înţelegi fetişismul. Mînile Adiei, tăiate şi aşezate pe o pernă, pot fi adorate în genunchi. Podul palmelor e roz ca floarea leandrilor, şi mişcările sînt joc de fosete. Nu poartă inele. Degetele sînt mai goale şi zboară mai uşor.

Şi acum, să-ţi pun şi eu o întrebare la care te rog ― te rog, Ioana ― să-mi răspunzi imediat, cu tot ascuţişul minţii tale. Cine e tînărul Deleanu? Cum e? Cîţi

ani are? E frumos? Ce gen de frumuseţă? E seducător? Are farmecul tinereţiinumai, sau şi farmecul arzător şi tulbure al talentelor crude? Nu cumva e ungogoman? În sfîrşit, tot ce crezi tu c-ar fi util pentru a înţelege dragostea Adieipentru el.

Căci Adia Veneţiei, Adia mea, îl iubeşte pe acest Deleanu!

De unde ştiu că-l iubeşte?

De unde vrei să ştiu cînd Adia e limpede şi străvezie ca aerul marilor înălţimi?

Ea singură mi-a spus.

Mă chinuieşte imagina acestui tînăr necunoscut. Vreau să ştiu de la tine cine-i.

Vreau, Ioana, un diagnostic lucid, complet, brutal, ca acela pe care-l ceri mareluispecialist mondial, de el atîrnînd sinuciderea sau speranţa.

lată cum am aflat rolul pe care acest tînăr tiran al nopţilor mele îl are în viaţaAdiei.

Căutînd într-o zi în caseta cu hîrtii preţioase, am dat peste scrisoarea ta, ştii că

păstrez tot ce vine de la tine. Am recitit-o, era doar preludiul Adiei. Şi am asistatpentru întîia oară (la întîia lectură eram simplu lector amuzat) la scena din tren;răpirea din compartiment, sărutările de pe culoar... De atunci, a început să mă

roadă acea curiozitate ― cu dezvoltări şi comentarii fantastice ― îndreptată

asuprasingurului episod cunoscut din trecutul femeii iubite. Aria din Manon, pecare involuntar o fredonai tu, spectatoarea scenetei de pe coridorul trenului, mă

obseda, dîndu-mi... ceea ce tristeţa dă liceenilor! Cam ruşinos! Batistele melevaste erau făcute numai pentru nas!

Tînărul Deleanu, pe care ai omis să mi-l descrii ― calificativul «băieţoi», peiorativ în gura ta, nici nu-ţi închipui, Ioana, ce seducătoare întruchipări poate avea în închipuirea unui Paşă de patruzeci şi şapte de ani! ― a aterizat în mine, proteic; uneori mai fastuos decît Cesar Borgia, alteori mai îngeresc decît Shelley, alteori ― rareori ― băieţoi cu mustăcioară, pomădat şi parfumat. Din nefericire, această ultimă versiune e neverosimilă: nu poate intra aşa ceva prin porţile împărăteşti, care sînt ochii Adiei, oricît de ilogică ar fi dragostea. Capriciul da, dragostea nu. Şi Adia îl iubeşte.

Ştii prea bine, Ioana, că nu pot ascunde nimic multă vreme. Am un sufleteruptiv..."

"Pauvre Paşa!"

"...Am recurs la o stratagemă. Am întrebat-o brusc; pentru întîia oară în viaţamea m-am roşit.

― Îl cunoşti pe tînărul Deleanu?

Ce crezi că mi-a răspuns? Că nu-l cunoaşte?

A sărit în picioare, cu obrajii în flăcări:

― Îl cunoşti?

― Îl cunosc, i-am răspuns cu inima albă.

― Îl iubesc, Paşa.

Şi a început să plîngă..."

Multă vreme, Ioana Pallă privi plafonul salonaşului. Reluă lectura fără să mai

aprindă o nouă ţigară.

"...Continuarea e şi mai extraordinară.

Ca s-o consolez, i-am făgăduit ― ascultă, Ioana! ― să dăruiesc portretul ei, armonia de verde şi roş, în care pasiunea mea tremură miliarde de stele, tînărului Deleanu. Exclamă tu. Eu nu mai ştiu.

― Îl iubeşti, Adia?

― Da, Paşa, îl iubesc.

Asta cu ochii umezi de lacrimi şi mînile încrucişate pe genunchi.

― De ce-l iubeşti?

Alexandru Pallă punînd astfel de întrebări!

― Nu ştiu... Îl iubesc ca pe un mărţişor găsit pe stradă... E un copil. Îl iubesc.

Pe tînărul Deleanu!

Mi-a spus că e în clasa opta la Liceul Lazăr, şi că-l iubeşte. Alt nimic!

M-am gîndit să scriu unui profesor de la Lazăr, fost coleg al meu pe vremuri,dar nu-i ştiu adresa, şi chiar dacă i-aş şti-o, ce vrei să-i scriu, ce vrei să-mirăspundă? Să-l întreb cum e elevul Deleanu? Mi-ar răspunde ce notă are ladesemn şi al cîtelea e la clasificaţie. Am renunţat. Nu mă gîndeam la tine, mă ierţi,Ioana.

Am întrebat-o pentru ce-a plecat în străinătate dacă-l iubeşte.

― El n-are nevoie de mine! Eu îl iubesc... Ori la Veneţia, ori la Bucureşti, nu-i totuna?

Şi ― iarta-mă, Ioana ― i-am povestit tot. Am dat pe faţă stratagema. Te ştiepe tine, scrisoarea ta: i-am istorisit numai pasajul relativ la ea. Nici nu s-asupărat, nici nu s-a mirat. Mi-a spus că pe tine nu te-a observat în tren, sau te-auitat, şi că-i pare rău.

Cine-i tînărul Deleanu, Ioana? Fă-mi harta lui. Amănunţeşte-mi-l din toatepunctele de vedere. Trimete-mi fotografia lui; dacă poţi, mai multe chiar; înuniformă de liceu, în costum de vacanţă...

E oare nepotul lui Grigore Deleanu, inginerul, poreclit Englezul? Pe acela îlcunosc: e un original. Spune-mi cine-i mama tînărului. Seducţiunea bărbaţilor ―

mai ales în adolescenţă ― e moştenită de la mamele lor.

Uite-n ce hal am ajuns!

Tuce crezi? Un bărbat în genul meu poate înlocui în sufletul unei femei... petînărul Deleanu? Dartu n-o cunoşti pe Adia! Şi fără de aceasta răspunsul e caduc.