Adia are pentru dragostea mea misterul simplicităţii. Ca pictor şi ca om ocunosc perfect. E numai lumină, nici o umbră. E sufletul cel mai nealterat de viaţă,pe care l-am întîlnit. Nici o impuritate, nici un ascunziş, nici un vicleşug. Mieluţ înfloare. O cameră albă plină de soare. Răsfrînge ca oglinzile veneţiene tot ceîntîlneşte, pur. E cea mai puţin «femeie» din cîte am cunoscut. Poate de asta,pentru dragostea mea, e cea mai femeie dintre toate.

E «ataşată» de mine. Acesta-i termenul just. Cînd lipsesc mai mult ― stauuneori închis cu tînărul Deleanu ― mă întreabă de ce-am lipsit, ce-am făcut, undeam fost.

O distrează cravatele mele, ochii mei, hainele mele. Are uneori atenţii care mă

înduioşează. Dăunăzi mi-a cusutun nasture care spînzura. S-o fi văzut, Ioana,

gospodină!

Închipuieşte-ţi formula la care am ajuns: aş dori să fie copilul meu, fetiţa mea.

Nimeni ― nici tu ― n-ar cunoaşte dublul fond al pasiunii pentru fetiţa mea; poate nici eu! Şi atunci, în acest sfîşietor şi dulce sentiment al paternităţii l-aş

îngloba şi pe tînărul Deleanu. I-aş avea în mine pe amîndoi. Uite la ce-am ajuns,Ioana!

Ce-are să fie nu ştiu! Îmi limitez viitorul la prezent.

Pentru întîia oară în viaţă, convieţuiesc cu o femeie de care nu m-am atins, şinu doresc nimic alt decît s-o simt lîngă mine rîzînd, jucîndu-se cu cristalelecandelabrelor, plîngînd, iubind chiar ― însă de la Veneţia ― pe tînărul Deleanu din România. Dar doresc să ştiu cine-i tînărul Deleanu.

Răspunde-mi, Ioana, privindu-mă drept în ochi.

Devotatul tău,

Paşa.

P.S. Am rupt plicul ca să adaug acest post-scriptum. Am aflat cum se numeştetînărul Deleanu.

Adia mi-a dat chiar acuma o scrisoare pentru România. Înţelegi emoţia! Eraadresată «domnului Dan Deleanu».

Îl cheamă Dan. E numele unui roman de Vlahuţă. Mi-aduc aminte şi de un altDan: Dan căpitan de plai. De Bolintineanu, probabil.

De acum începe altă tortură: Dan. Cine-i Dan, Ioana?

Te anunţ totodată că sînt un nemernic. Mi-am descoperit apucături de slugoi.

Am deschis scrisoarea Adiei!... Nu-i scrie nimic. Îi trimite o fotografie de-a ei îngondolă, şi atît. Nici un cuvînt.

Ce spui tu, Ioana? Cînd o femeie îţi trimite o fotografie, e mult sau puţin? Eunu mă simt în stare să dezleg această problemă. Ştiu că femeile care m-au iubit îmiscriau enorm. Nu ceteam decît primele rînduri, uneori şi ultimele, cum cetesc şicărţile autorilor conaţionali oferite cu dedicaţie. Altele îmi trimeteau buchete deflori: le retrimeteam altora. Nu ţiu minte să-mi fi trimis vreuna o simplă fotografiefără de rest. Tu nu mi-ai scris decît după ce ne-am împrietenit, adică după cem-am calmat ― dar fotografii nu mi-ai dat.

Ştiu eu! Poate că o fotografie e mai mult decît o scrisoare, e emblema daruluicomplect.

Scîrnavă invenţie şi fotografia!.

Cum am să dau ochii cu Adia! Să-i mărturisesc deschiderea scrisorii? Cespui? Dacă mă dispreţuieşte? Unele femei sînt atrase de oamenii pe care-idispreţuiesc mai mult decît de acei pe care-i admiră. Dispreţul implică o senzaţiede superioritate măgulitoare pentru cel care dispreţuieşte, şi măgulirea te leagă

într-un fel de cel care ţi-o provoacă.

Dar Adia e atît de inedită! Sau dragostea e inedită pentru mine.

Răspunde-mi urgent."

Ioana Pallă către Alexandru Pallă

Sălcii

"Bunul meu Paşa,

Întîia sultană a haremului tău recunoaşte că ultima cadînă merită să fiesultană. Acesta este ultimul cuvînt al buzelor, cărora, dacă nu le faci altă cinste,le-o faci pe aceea de-a avea încredere în cuvîntul lor.

Dan Deleanu, absolvent a şapte clase liceale, etatea optsprezece saunouăsprezece ani, nu e nici Cesar Borgia, nici Shelley. E un foarte normalreprezentant al acestei vîrste şi al acestei clase ― a opta ― în care a promovat.

Bunule Paşa, ai uitat pe prietena ta! Altminteri, din simpla lectură a scrisoriimele, ţi-ai fi dat seama că elevul Deleanu spre deosebire de foasta Manon, actualaAdia, nu este interesant nici pentru tine, nici pentru mine: prin urmare, nu va maifi dacă afost nici pentru Adia.

Mi-ai cerut fotografii. Aş prefera să-ţi expediez în colet poştal personajul încarne şi oase. Eu aş scăpa de prezenţa lui inoportună; tu, de obsesia lui,dezagreabilă desigur, cînd e însufleţită de Adia. De asta nu îndrăznesc să-ţiîndeplinesc rugămintea. Aş plăti-o prea scump. Dacă i-aş cere o fotografie, mi-araduce un album, adică o colecţie de albumuri: în fiecare pozele altei vîrste.

Cînd l-am cunoscut, i-am împrumutat o carte ― amabilitate ― şi ca să mi-o aducă mi-a făcut un număr exagerat de vizite. Preferam să-şi reţie cartea. E

complect lipsit de tact. Desigur că şi acuma mă aşteaptă în grădină.

După cum întrevezi, face parte din categoria băieţoi. Are păr buclat, fruntemare ― cred că a trecut moda frunţilor mari chiar şi în Germania ― şi o expresie blînduţă. Totuşi «zvîrle» ― mai mult catîr decît cal. Evoluează alternativ între tăcere ― îşi trece mîna prin bucle: i-am recomandat un pieptene ― şi agresivitate monosilabică: i-am recomandat o oglindă.

Se crede neapărat om superior, mai ales cînd tace. Dă din umeri dezaprobativ;ridică sprîncenele interogativ; se-ncruntă fudroaiant; răsfrînge buza blazat.

Face sporturi. Acesta e subiectulfavorit de conversaţie, laconică bineînţeles.

De la al şaselea cuvînt în sus, elocventa derapează. Să-l ascultăm.

― Patinajul e o artă, ca şi dansul. Nu e sport.

I-am mulţumit pentru noutate. Răspunsul înţepat:

― Îmi dau seama fiindcă patinez foarte bine.

― Nu te cred.

― Am luat premiul întîi la concurs.

― Nu te cred!

Tace. Îl cred.

E ferm convins că atletismul impune fără greş în faţa femeilor. E mai puţinvoinic decît luptătorii de circ, dar tot atît de plin de ifos, fanfaron şi îngîmfat. Cîndintră în casă, bombează pieptul, lărgindu-şi umerii: exactintrarea atletuluiînarenă, în timp cefanfara ţigănească intonează un «trăiască-regele» oarecare.

Cucoşel, încearcă să facă tartarinade fără sare, fără vervă, fără fantezie. Mi-aistorisit foarte înfierbîntat cum a expulzat din casa unei «prietene» de-a lui pe un

«prieten» al acesteia, necuviincios cu el şi cu prietena lui. Scenă demnă de GeorgeOhnet. Entuziasmul naratorului, de aceeaşi calitate. Îi place să se fălească,atribuindu-şi cuceriri de «femei bine» cu nume suspecte: probabil numele tuturoreroinelor literaturii româneşti, salon pe care nu-l frecventez, aşa că nu-l potcontrola. Cartea împrumutată, de care-ţi vorbeam mai sus, e Le portrait de DorianGray.

― Ţi-a plăcut?