veneţiană».

Junele Deleanu se va consola imediat cu domesticitateafemeiuşcă de acasă. E

predestinat la aşaceva.

Dar Adia îl iubeşte pe tînărul Deleanu!

Care-i izvorul acestei informaţii? însăşi Adia.

De cînd ai devenit atît de credul, Paşa?

Minte Adia?...

Nu sări în sus! Nu minte. Ca şi tine, sînt convinsă că Adia e cea mai puţinfemeie din cîte am cunoscut. Dar, în primul rînd, pentru cel care-o iubeşte, fiecarefemeie e cea mai puţin femeie din cîte a cunoscut. Asta înseamnă să fii femeie.

Cînd nu eşti, rămîi «o femeie ca toate celelalte» pentru toţi bărbaţii. Acesta este stocul de femei destinat maternităţii şi evanghelicelor adultere. Viaţa lor e cuprinsă în trei etape: logodna, căsătoria şi onestul adulter.

Adevărata femeie, bunul meu Paşa, nu tăgăduieşte, mărturiseşte. Darmărturisirea ei decolorează realitatea mai puternic decît minciuna. Minciuna lasă

joc liber acelei inchizitoriale imaginaţii numită gelozie. Mărturisirea limitează, esupusă deci uitării, şi pe deasupra măguleşte vanitatea bărbatului care chiarînşelat, a dominat, obţinînd adevărul: aşa-zisul adevăr, căci autentica minciună

feminină nu e decît un adevăr nuanţat. El a rămas«bărbat puternic» obţinînd de la

«femeia slabă» mărturisirea. Conştiinţa acestei superiorităţi în bărbatul înşelat eprincipiul tuturor iertărilor.

Dar să examinăm mărturisirea Adiei.

«Îl iubesc.»

Şi a plîns.

A afirmat un adevăr în acea clipă? Desigur că da, fiindcă tonul ei te-a convins,şi lacrimile ei te-au înduioşat. Si vis me flere58...

În acea clipă, cu tine alături ― subliniez aceasta ― îl iubea cu voce tare şi lacrimi pe obraz. Dar dacă tu nu erai alături de ea, l-ar fi iubit la fel? Cred că nu.

Mai întîi, chiar dacă nu interveneai tu în viaţa Adiei, ea continua să se plimbela Veneţia, fiindcă: «mie-mi place Veneţia»! Deşi ruda ei plecase alarmată cudrept cuvînt de război, deşi circulau cred şi acolo, ca pretutindeni, zvonuri despreinvazia Moldovei de către ruşi, deşi tînărul Deleanu era în Moldova primejduită....

În acest timp, Adia se plimba în gondolă, «făcînd dîră în apa veneţiană».

Nu-ţi pare insolit acest calm, acest «mie-mi place Veneţia», cînd cel «pe care-liubesc» e în Moldova?

Cîtă vreme n-a avut pe nimeni căruia să-i spuie «îl iubesc pe Dan Deleanu», seplimba prin Veneţia, cum ai văzut-o. Vra să zică, lacrimile vin din vorbele «îliubesc», nu din tăcerea «a iubi», neîmpărtăşită nimănui.

Dar de ce întîiei persoane care i-a pomenit de existenţa acestui tînăr Deleanui-a mărturisit imediat, pe loc, că îl iubeşte? Nu vezi tu, bunule Paşa, în acestevorbe care i-au sărit de pe buze, în această afirmaţiune inutilă, conştiinţa surdă anesiguranţei sentimentului atît de tare şi de iute proclamat?

Dacă-ţi răspundea: «Da, îl cunosc...» ― tăcerea de după «îl cunosc» ―

tăcere din care interlocutorul era exclus ― era într-adevăr reculegerea melancolică a dragostii în faţa unei neaşteptate evocări.

58 Dacă vrei să mă deplîngi (lat.)

«Îl cunoşti pe tînărul Deleanu?» ai întrebat-o tu inopinat.

Ea ţi-a răspuns afirmativ, dar te-a pus în curent cu un sentiment al ei ― de ordin intim ― faţă de această persoană pentru întîia oară apărută între voi. Ţi-a dat deci mai mult decît i-ai cerut. În primul rînd, ea avea nevoie de aşa ceva. În acea clipă a monologat, n-a dialogat ― sau a dialogat nu cu tine, ci cu o Adină

retrospectivă.

Acel «îl iubesc» spontan şi tare e justificarea lui «mie-mi place Veneţia», eafirmarea cu ton agresiv faţă de uitarea de pînă atunci. E conştiinţa slăbiciunii şiipocrizia involuntară pentru comoditatea sufletului.

Ţi-aduci aminte de doctorul Velescu? Începuse paralizia progresivă. Făcea cuefort cea mai elementară mişcare. Căutai să-i ajuţi, ţinîndu-i paltonul, de pildă. Terefuza fanfaron şi energic.

«Nu-nu-nu! Eu îmi fac toate serviciile singur.»

Şi îşi punea paltonul cu satisfacţia omului care-a făcut un gest eroic. Aveanevoie de astfel de exagerări ca să-şi alunge panica paraliziei, ca să-şidovedească validitatea integră pentru cel mai neînsemnat lucru.

Acel «îl iubesc» al Adiei are aceeaşi semnificaţie, din acest punct de vedere.

Acel «îl iubesc» se traduce prin: «Vai! Abia acum îmi dau seama că pînă azi amuitat să-l iubesc...»

Ori, aşa ceva nu se uită. Iar lacrimile, candidule Paşa, erau pentru dragosteaei defunctă, sau pe aproape, nu pentru tînărul Deleanu dorit şi regretat.

Dar să examinăm aceste vorbe şi din alt punct de vedere. De ce ţi le-a spustocmai ţie? Căci orice vei crede şi orice vei spune tu, Adia ştie c-o iubeşti. Femeile,bunul meu Paşa, au în mişcările conştiinţei ceea ce s-ar putea numi «coadaochiului». Cu coada ochiului fiziologic, surprinzi ceea ce lumea crede că-ţi scapă:un zîmbet depreciator, un gest schiţat, un semn fugar, o mimică destinată altuia, încare eşti comentat pe la spate. Această «coada ochiului» a conştiinţei femininezăreşte totodată apropierea dragostei pe care bărbaţii ― mai simpli din acest punct de vedere ― n-o văd decît atunci cînd le sare-n ochi, şi încă!

E imposibil ca Adia să nu fi văzut privirea schimbată cu gondolierul cînd asărit din gondolă. E imposibil, instabilule Paşa, să nu-şi fi dat seama, în timp ce opictai, că pe lîngă ochiul pictorului, care «înregistra» frumuseţea ei, selecţionîndce-i mai expresiv în ea, o mai privea şi ochiul îndrăgostitului, care-l deranja pepictor, făcîndu-l să adore ― dezinteresat din punct de vedere artistic ― modelul iubit în clipa cînd nu mai era pictat. Cunosc...

Atunci de ce tocmai ţie ţi-a mărturisit că iubeşte pe un altul?

Bagă de seamă, Paşa, nu ţi-a spus: «Pe tine nu te iubesc, nici nu te pot iubi,fiindcă iubesc pe altcineva», ceea ce ar fi fost o grosolănie.

A spus atît: «Îl iubesc».

Dar există cuvînt care să dea unei femei mai deplină frumuseţe, mai arzătoarefeminitate decît acesta?

În momentul cînd a spus «îl iubesc», a ştiut că o iubeşti, fiindcă frumuseţea pecare i-o dă acel cuvînt o făcea invincibilă în ochii celui care-o privea şi ascultaspunîndu-l. Acest «îl iubesc» se traduce astfel: «Ştiu, Paşa, că mă iubeşti...

Iubeşte-mă. Ia-mă. Răpeşte-mă din acest îl iubesc »

Tu, natural, te-ai întristat auzind că-l iubeşte pe tînărul Deleanu. Deci, ai

iubit-o mai tare. Ai renunţat la ea, adică ai vrut să renunţi, şi ai văzut că nu poţi. Aidevenit gelos, deci suveranitatea absolută a proprietăţii ţi-a devenit necesară, deunde pînă atunci îţi părea facultativă.

Prin acest «îl iubesc» ea te-a făcut să fugi şi după trecutul şi viitorul ei, cîndpînă atunci te ştia mulţumit cu staţionareaîn faţa prezentului. Te-a legat cu maimulte lanţuri, avînd aerul că te dezleagă. [...]

Îmi vei spune, bunule Paşa, că eu facun monstru din Adia, că-i atribui calculeşi subtilităţi odioase, incompatibile cu simplicitatea ei de cristal.

Te înşeli! E cochetă, şinu pare. De asta efemeie aleasă. Perfecţiunea ultimă aunui scriitor ― uite: Gide ― e să pară că n-are nici un stil şi totuşi să-l aibă pe cel mai dificil: al simplicităţii reconstituite. Aşa-i şi cochetăria adevărată. Îţi dă

impresia unei absenţe. Astaînseamnă că e străvezie catot ce e perfect pur.