Dar Monica nu-i vedea. Ea-i zîmbea lui Dănuţ. Şi pe faţa lui Dănuţ se dezmorţea un zîmbet uitat şi prăfuit pînă atunci: o destindere a obrajilor, o limpezire a frunţii, o îmbunare a ochilor.
Se priviră ochi în ochi: genele Monicăi se plecară pe ochii scînteietori, Dănuţ îi cuprinse mînile.
― Monica, ce bine-i c-am venit!
"Cum minte!" gîndi Mircea, bucurîndu-se şi el de prezenţa Monicăi.
Monica se roşise.
― Dănuţ...
Îl privi din nou. Vorbele se topiră în acelaşi zîmbet al ochilor şi-al gurei.
― Monica, îţi prezint pe Mircea; sora mea, Monica.
Îi ţinea mînile captive în mînile lui. Monica zîmbi lui Mircea, înclinînd capul, fără să-i întindă mînile.
Mircea-i răspunse zîmbind fără să vrea.
― Dănuţ, te-aştept... te-aşteptam... v-aşteptam...
Se opri, plină de confuzie, ridicînd umerii şi plecînd genele.
Dar toţi rîdeau cu bunătate în jurul ei, ca lîngă un foc care luminează obrajii şi încălzeşte mînile. O priveau numai şi, deşi schimbau puţine cuvinte, aveau impresia unei conversaţii însufleţite. Braţele Monicăi, întinse spre Dănuţ, aveau armonioasa mişcare a acelor braţe de sfînt şi de legendă, spre care cerbii, urşii, lupii, căprioarele şi toate sălbătăciunile pădurilor se îndreptau ca spre izvor, iar păsările cerului ca înspre primăvară.
Abia o cunoscuse, şi Mircea ― atît de greoi la legarea prieteniei ― simţea pentru ea elanul marilor devotamente, care în vechime făcea pe cavalerii dezbinaţi să încrucişeze spadele deasupra unui cap blond de regină pribeagă, în semn de ocrotire şi veşnic legămînt.
I-ar fi destăinuit ― fără să roşească ― iubirea lui pentru Olguţa; i-ar fi spus dintr-o dată "Monica", pur şi simplu, fără să fie jenat; i-ar fi vorbit firesc, fără să
se-ncurce... şi chiar i-ar fi mîngîiat părul, zîmbindu-i cu blîndeţă, cum mîngîi capul unui copil adormit.
Porniră spre ieşire, cu Monica între ei.
― Duduie Monică, da unde-s trăsurile? se minună Gheorghiţă, nevăzînd nici una.
― Dănuţ, noi nu ştiam că veniţi... Eu am venit la gară... aşa... Olguţa crede că-s la pădure, adăugă ea în şoaptă, c-un zîmbet care nu izbuti să fie maliţios.
― De ce n-ai telegrafiat, Dănuţ?
Îl mustră cu o şi mai afectuoasă strîngere de mînă.
― Ci ni facem, duduie Monică?
― Eu am venit călare, Dănuţ. Mă duc s-aduc trăsurile de-acasă.
Mîna lui Dănuţ îi strînse mîna autoritar.
― Tu rămîi cu noi, Monica.
― Sigur, întări Mircea. Mergem pe jos împreună.
Şi Monica, şi Dănuţ, şi Gheorghiţă începură să rîdă. De la gară pînă la Medeleni era cale de un ceas, în trap voinicesc.
― Staţi: să plece Gheorghiţă călare.
Gheorghiţă se uită la armăsarul ţinut cu precauţiune de un ţăran, se scărpină în cap...
― Aista nu-i Cneazu?
― Ba da, Gheorghiţă.
― Monica, tu îl călăreşti pe Cneazu? se miră Dănuţ admirativ. Şi Olguţa?
― Mi l-a dat mie; l-a mai îmblînzit Olguţa, adăugă ea, rîzînd de nedumerirea lui Dănuţ. Olguţa îl are pe Voievod.
― Voievod?!
― I l-a dat colonelul. Ai să-l vezi!
― Sus, Gheorghiţă, şi la goană! porunci Dănuţ.
― Conaşule, da unde mă sufere? Nu-l ştiu eu?!... Aista-i di-a duduii Olguţa! Să
spuie şi duduia Monica...
― Lasă fleacurile, Gheorghiţă! Încalecă.
Într-adevăr, neştiutor de democraţie, Cneazu avea o hotărîtă aversiune pentru Gheorghiţă. Nu vroia nici să-l privească, nici să-l primească, nici să-l simtă.
