Dar pletele lui Dănuţ. În loc să crească, scădeau. Mai mult, mai jalnic, decrepitudinea robitului Samson se datora tunsorii. Dalila avea foarfece.

Decrepitudinea lui Dănuţ, însă, era un fel de chelie.

Gestul de revoltă al scuturării pletelor făcea, dimpotrivă, să cadă, mereu, alte şuviţe moarte.

Crezuse că într-o zi se va putea dezvălui în faţa Ioanei, arătîndu-i chipul lui adevărat. Se înşelase. Nu mai era nici o mască pe faţa lui: era aşa cum îl credea Ioana. Mască era trecutul ― mască scoasă prin surpriză, prin somn.

Crezi că ai pe faţă rînjetul cretin al măştii, şi deodată îţi întîlneşti faţa în oglindă.

Încercase atunci să fure, căci furt era să ia ceva din recolta altor Dănuţi, din trecut, şi a pretinde faţă de Ioana, că era dintr-a lui, a prezentului Dănuţ. Încercase s-o epateze, reproducînd, sau mai exact, pastişînd fără elan "notaţii" din caietul dăruit Monicăi: Alunele veveriţei. Încercarea păruse Ioanei o tentativă de furt ― de la alţii: avea dreptate. Se fura pe el singur, dar tot gest josnic de furt era, căci ceilalţi Dănuţi erau alţii. Nu-l umilise acuzaţia că-l plagiază pe Jules Renard. Asta n-avea nici o importanţă. Îl umilise descoperirea gestului care purta ca un tatuaj revelator pecetea furtişagului.

Începuse o activitate josnică în el. Tot ce gîndea era slut, hîd. Toate amintirile se alterau, ca prăjiturile cu cremă, vara. Nimic nu mai era proaspăt, nimic fraged.

Totul mucegăia, se oţetea. Avea în suflet atmosfera unei tejghele părăsite într-o odaie cu soare fermentat şi muşte verzui.

Se îndoia chiar dacă o iubise pe Adina, şi dacă îl iubise. Şi cu Adina cercase s-o epateze pe Ioana. "Cucerirea" Adinei, istorisită cu un aer infatuat şi retuşări de rigoare, căpătase un accent fals de literatură de rînd. Părea născocită, chiar în ochii lui. În tot cazul, urîcioasă ca o aventură sentimentală cu o chelneriţă. Fără de amintirea sufletului şi elanurilor de atunci, fabulaţiunea dragostei lor era de o pretenţioasă banalitate, în care el ― trebuia s-o epateze pe Ioana ― avea rolul donjuanului lucid, calculat şi pervers, şi ea rolul fetei seduse. Îl minunase şi pe el, în timp ce istorisea Ioanei ― deseori întrerupt de sarcasmul ei, deseori întrerupt de mirarea lui ― că "aventura" nu se isprăvise printr-un proces de seducţiune intentat de sărmana Adina Stephano, perversului Dan Deleanu.

Seducerea ei la patinaj era grotescă şi barocă: lăudăroşenie de chelner care pretinde faţă de domnişoara de la casă că a "trăit" cu o prinţesă.

Ioana îl ascultase suficient. De la o vreme, însă, îi ceruse dovezi: scrisorile, fotografiile, şuviţele de păr... Îl prinsese cu minciuna.

Da! N-avea nimic de la Adina. Singura scrisoare de la ea ― atunci cînd

pălmuise în casa ei pe pretinsul proprietar: scenă pe care o istorisise Ioanei, dar atribuind-o altei aventuri, nu din delicateţă pentru Adina sau pentru sufletul lui, ci din dorinţa de-a o face să creadă pe Ioana c-a avut mai multe "metrese", că nu-i

"novice" ― o rupsese atunci, ca să desfiinţeze urma zilei urîte. Îl mira acum şi-l indigna ruperea scrisorii. Ai o scrisoare compromiţătoare de la o femeie bine, şi în loc s-o păstrezi ― la cîte nu poate servi ― o rupi ca un naiv, ca un nerod. De altfel, la lumina noului suflet îşi dădu perfect seamă cine putea fi acel "proprietar" care ieşise din ietacul Adinei, încheindu-şi nasturii, după ce Adina ieşise într-un chimono îmbrăcat pe piele. Dar nu-l indigna trădarea, necinstea Adinei, făţărnicia şi abilitatea ei temerară. Nu! Acestea i se păreau perfect normale: ştia doar, ştiuse întotdeauna, că femeile sînt rele, şi nu par. Nu vedea de loc de ce tocmai Adina ar fi fost o excepţie. O femeie ca toate femeile, apetisantă, da, foarte apetisantă, avea trup nostim, era bine făcută, ştia să se îmbrace, să se dezbrace, şi avea draci! Îi părea rău că Ioana nu-l văzuse cu Adina la Bucureşti, în trăsură, sau intrînd acasă la Adina ― întocmai cum regretă mahalagiul ajuns deputat că nu l-a văzut comahalagiii strîngînd mîna lui vodă.

Adina era o reclamă pentru el. Şi din nenorocire ― din prostia lui ― n-o putea folosi ca atare tocmai faţă de Ioana.

Fusese "indignat" de tăcerea Adinei ― nu mirat, necum întristat. Sentimentul lui faţă de această tăcere a Adinei, cu tonalitatea lui sufletească, poate fi tradus numai prin expresia "a trage chiulul". Adina îi trăgea chiulul. În loc să-i scrie, în loc să-i furnizeze materialul doveditor, elementele reclamei necesare faţă de Ioana

― tăcea, tăcea, tăcea!

Îi era ciudă. Ciuda aceea trivială la periferiile căreia se îmbulzesc înjurăturile.

El nu-i scrisese, nici nu-i scria. Asta ar mai fi lipsit! Fusese prost, nu mai era!

La lumina acestui nou suflet, constatase ― fără nici o tristeţă ― ce plată

aventură era dragostea lui cu Adina. O femeiuşcă amatoare de băieţi tineri. El, un

"novice" amator de femei. Prima care-i ieşise în cale ― îl luase, o luase. În locul Adinei ar fi putut să-i iasă o servitoare, cum se întîmplă în genere cu liceenii: totuna era. Prima experienţă. Debutul. Entuziasmul neofitului. Nu-i părea rău că-i scrisese pe atunci, zilnic. Regreta că nu poate dispune din nou de scrisorile şi versurile trimise Adinei. I le-ar fi trimis Ioanei. Erau foarte bine făcute: cu foc. Din memorie nu le putea reface. Ce imprudenţă! Să scrii scrisori de dragoste "literare", într-un singur exemplar! Nu îndrăznea să i le ceară îndărăt, fiindcă-i era lene, şi fiindcă era sigur că nu i le-ar fi dat îndărăt. Nu era ea proastă să restituie astfel de scrisori. Mai bine le întrebuinţează ea la nevoie... Mai tîrziu, dacă el s-ar însura, ar putea face şi un şantaj cu ele...

Impresia că i s-a tras chiulul, că a fost tras pe sfoară îl făcuse încetul cu încetul să nu mai poată suferi nici amintirea Adinei: îl enerva, îl indispunea.

Începuse să inventeze alte aventuri ― pentru Ioana ― cu reminiscenţe din d'Anunzzio, banalizate. Toate miroseau o lăudăroşenie.

Era convins că n-are măcar talentul de-a minţi, de-a inventa, pe care-l avea chiar şi Tonel.

Din această cauză, constatînd lipsa de resurse seducătoare, se hotărîse s-o înşele pe Ioana prin altceva: prin tăcere.

Oamenii care tac par oameni superiori. Totuşi nici aşa n-o putuse înşela. Îl

descoperise.

Era prost: da, prost. Nu-i venea să creadă cum a avut vreodată curajul sau inconştienţa de-a se crede deştept şi de-a se comporta în consecinţă. Simpla constatare că eşti prost nu e dovadă de inteligenţă.

Îşi amintea de altfel că mulţi oameni mediocri recunoşteau aceasta şi n-aveau pretenţia de-a fi compătimiţi sau admiraţi. Îşi cunoşteau lungul nasului. Aveau bun simţ, dar, evident, conştiinţa că nu-s deştepţi nu le ţinea loc de inteligenţă.

Nici acasă nu mai avea curajul, stăpînirea necesară de-a sta cu ceilalţi. Un fel

― nu de pudoare ― de vanitate ursuză îl împiedica. Nu mai spunea nimic ― nici metafore nu mai putea face ― de teama nu numai a Olguţei, dar chiar şi a Rodicăi.

Toţi îi erau superiori. Se surprinsese invidiind unele glume de-ale lui Puiu.

Remarcase atunci că Puiu avea frunte şi ochi vii, şi bănuise în el forţa latentă a unei mari inteligenţe. Şi Mircea evoluase în bine. Niciodată nu-l socotise pe Mircea mediocru. Dar îl simţea ― deşi înaintea lui la clasificaţie, şi în stima profesorilor

― subt el.

Observă cu nedumerire că se înşelase. Auzea la dejun şi la masă reflecţii de-ale lui Mircea, exprimate cu voce tare, şir şi eleganţă, care dovedeau o inteligenţă

originală şi fin umor.

Toţi progresau, vădindu-i regresul lui. De asta îl vedeau rar pe-acasă, şi cînd era vizibil ― la dejun şi la masă ― tăcea, pozînd în om superior, dar fiind convins că nu înşeală pe nimeni, ceea ce-l făcea stîngaci şi cînd tăcea.

Numai pe biata Monica o înşelase. La început, cînd frecventarea Ioanei îi devenise necesară ― o pornea zilnic călare, fără să dea explicaţii nimănui ―

ceruse Monicăi două din caietele pe care i le cumpărase pentru noua vacanţă.

― Mă retrag de-acuma. Am un plan mare. Îmi trebuie singurătate. Ai să vezi ce-am să scriu...

Minţise. Îl îngrozise sinceritatea deznădăjduită ― şi cinică ― cu care o minţise pe Monica.

De-atunci o evita. Probabil că şi Monica îl dispreţuia. În ultimul timp avea impresia că Monica se împrietenise cu Mircea. Îi vedea discutînd pe-amîndoi, plimbîndu-se împreună.

Îl evita şi pe Mircea, cu ostilitate. I se părea că Mircea profită de absenţa lui, de scăpătarea lui, ca să-i fure prietenia Monicăi, ca să-l alunge de lîngă ea, ca să-l înlocuiască. Cînd îl vedea pe Mircea singur ― uneori seara ― îi răspundea cu bruscheţă la întrebări, alteori nu-i răspundea de loc, îl privea eu ironie vidă, cu ranchiună. L-ar fi trimis acasă la el, dar n-avea curajul să-i spuie: "Pleacă, n-ai ce căuta aici". Era şi laş pe deasupra.

Pe Monica o ura, mai mult, o desconsidera: era un fel de trădare prietenia ei cu Mircea. Căci el se socotea părăsit, deşi el îi ocolea pe ceilalţi. Îi simţea pe toţi solidari împotriva lui, ceea ce-l făcea să socoată ca un fel de voluntar sacrificiu absenţele lui de-acasă şi neparticiparea lui la viaţa şi mai ales la veselia celorlalţi.

Redevenise taciturnul, posomorîtul, timidul şi uneori bruscul Buftea de odinioară, dar acrit şi îmbătrînit şi fără de "turbinca lui Ivan".

Abaterea şi mahmureala necontenită în care se găsea îi sugerase un nou mijloc de-a o seduce pe Ioana: s-o impresioneze prin milă. Să-i cerşească mila. Să joace faţă de ea rolul damei cu camelii.

În consecinţă începuse să mănînce puţin, ca să slăbească. Sub pretextul că

untul şi carnea îl îngreoaie, dîndu-i arsuri, le suprimase, supunîndu-se unui regim de mămăligă, brînză, lapte acru şi lapte cu orez. Nici un dulciu.

În fiecare dimineaţă se cerceta în oglindă să vadă dac-a plecat, dacă a izbutit să