Puiu înghiţi de cîteva ori şi, cu o voce plină de lacrimi, ca sîrmele telefonice de rîndunele, îngăimă cîteva măsuri.
― Bine, Puiu. Acuma du-te şi culege caise.
Puiu plecă, maltratînd iarba şi brutalizînd crengile. Glasul Olguţei avea asupra lui efectul pe care-l aveau mînile lui asupra ghidonului bicicletei.
― Ce cîntă? se informă Rodica.
― Debussy.
― Ce-i asta?
― Ceva, Buftachi! Nu-i de mîncare!
― Ştiu, da-i bun?
― Sigur. Trufanda: nu pentru tine!... Descifrează toată dimineaţa, din păcate!
― Atunci mai faci un duş? o întrebă Rodica, fără să fi auzit finalul, din pricina duşului cu zvon de sărutare pe ureche.
― Ba! răspunse Olguţa c-un aer dezgustat.
― De ce?
― Fiindcă n-are nici un haz duşul fără mama;
*
Caişii îl cunoşteau bine pe Puiu şi-l răsfăţau, cum odinioară frumoasele castelane coapte în aşteptarea vitejilor războinici îşi răsfăţau pajii, purtătorii trenelor şi-ai micului pumnal, lăsîndu-i să se joace cu cerceii, cu inelele, cu zulufii şi uneori chiar şi cu sînii: preţioşi şi ei în brocarturi, dantele şi catifele.
În fiecare dimineaţă Puiu venea spre caişi, lăsînd racheta pe bancă şi fetele la baie. Îmbrăcămintea lui Puiu se compunea dintr-o cămeşă cu mînici scurte şi guler răsfrînt; o păreche de pantalonaşi de flanelă albă, foarte scurţi şi aproape colanţi, strînşi la mijloc cu o centură albă; şi espadrile de pînză cu talpă de sfoară, fără
ciorapi; capul descoperit. Aşa hotărîse Olguţa.
Puiu ştia că-l prinde bine costumul alcătuit de Olguţa. Îl arăta zvelt, fiindcă
centura strînsă făcea umerii mai largi, iar pantalonaşii scurţi descopereau picioarele imberbe, brune, cu muşchi lungi, îndemnîndu-le să fie mai sprintene, mai iuţi. Şi deşi aspira la pantaloni lungi ― din pricina prestigiului legat de lungimea pantalonilor ― era mîndru de cei scurţi din pricina picioarelor.
Puiu nu scutura caişii. Brutala scuturătură e bună pentru cireşii cu însutitele bătăi de inimioare roşii, pentru gloata zarzărelor bunduce şi elastice ca dancii după
trăsurile boiereşti, dar nu pentru caişii somnolenţi şi somptuoşi în arome. Se urca în ei şi culegea, dînd la o parte misterul crengilor, pudoarea crenguţelor şi frunzele care ascund povocator ca o rochiţă îmbrăcată pe piele, rotunde nudităţi de aur veneţian ― se suia, din creangă în creangă, tot mai înspre cer, în val de arome, 53 Frumos de tot! (Fr.)
pînă-n vîrfuri, unde caisele în soare au un obraz auriu şi celălalt pătat de roşu, ca obrajii fetelor tinere, cînd se deşteaptă dimineaţa, calde, somnoroase, despletite.
Culegătorii de perle cînd se afundă în mare sînt goi şi au, legată de gît, o punguliţă pentru lacrămioarele undelor verzi. Scufundător în soarele caişilor, Puiu avea legat pe piept un sac de pînză pentru aromatele mărgărintare leneşe ale frunzişurilor verzi.
Livada Medelenilor avea mulţi caişi: puteau să aurească iarba de subt bogatele lor crengi; să umple chiselele de dulceţi, borcanele de compoturi şi marmelade, şi să îndestuleze pofta tuturor copiilor din casă şi de la bucătărie. Aşa că Puiu alegea numai caisele între caise, cum alegeau trimişii de la Poarta otomanei împărăţii, pentru harem, numai frumoasele între frumoase.
Îi plăcea, în miros de caisă, de sevă şi de soare, să pipăie şi să cuprindă fructul catifelat ca botul mînzului, şi-atît de dulce bombat, de parcă o inimă, şi nu un sîmbure i-ar fi însufleţit carnea luminoasă. Dar să muşti dintr-o caisă neatinsă de nici o mînă, dintr-un fruct avînd culoarea soarelui privit prin frunze şi căldura încropită a văzduhului de vară!...
Puiu culegea caise, şi caişii îl învăţau gustul dezmierdărilor şi-al sărutărilor, îndrumîndu-l vicleni spre trupul surorii lor: femeia. Într-o zi i-o arătară.
Fetele făceau baie. Puiu colinda caişi, culegînd. Şi pe cînd desprindea caisele din vîrfuri, văzu trupul Rodicăi. O clipă, numai, printre frunze. Ca jumătate de caisă cu sîmburile-n ea...
De-atunci, Puiu o ura pe Rodica.
Dar se urca uneori în caişii cei mai înalţi, şi nici nu culegea, nici nu muşca.
Atunci, obrajii săi luau culoarea obrazului dinspre soare al caiselor din vîrfuri, şi inima lui Puiu scutura caise.
Sacul de pînză de la pieptul lui Puiu se îngreuia. Capul, la fel.
Nu se înălţase încă pe crengile înalte, şi aromele, din ierburi pînă-n crengi, îl îndemnau să se urce sus, pînă acolo de unde...
Teama şi dorinţa îl stăpîneau deopotrivă. Nu cuteza să privească decît dacă era sigur că Olguţa-i îmbrăcată. Dacă nenorocul ar fi făcut ca Puiu s-o vadă pe Olguţa goală, s-ar fi aruncat de sus, din vîrful de unde o privea pe Rodica.
Pe Olguţa o iubea.
Pe Rodica o ura.
Copilărise cu Olguţa. Ar fi avut de nenumărate ori putinţa să o vadă în cămeşă
de noapte, în halat de baie bătut de vînt, spălîndu-se: Olguţa niciodată nu încuia uşile. Întotdeauna ochii lui Puiu ştiau s-o privească pe Olguţa numai cînd era deplin îmbrăcată. Pe Monica la fel, dar Monica era sora lui mai mare, pe cînd Olguţa...
Expresiile "trup de fată", "trup de femeie", existau mai demult în mintea lui Puiu; expresia "trupul Olguţei", niciodată. Olguţa, era Olguţa: numele care-i da bătăi de inimă. Altceva nimic. O duşmănea pe Olguţa ― fiindcă-l ironiza, fiindcă-l brutaliza, fiindcă-l umilea ― de zeci de ori pe zi. Dar seara, asupra culcării, se ducea în odaia Olguţei şi-i spunea cu sfială, renegîndu-şi zecile de suflete rebele din timpul zilei:
― Noapte bună, Olguţa.
― Noapte bună, Puiule.
