Se plimbă prin odaie.
― Nu eşti la gioaca duducilor?
― Nu.
― Aici-i răcoari.
― Da.
Se îndreptă spre uşă, o închise discret, răsuci cheia, onctuos. Sevastiţa ridică
puţin capul.
― Da ci faci?
― Am închis-o.
― Da la ci?
― Aşa!
― Dacă vini coniţa şî ni găsăşti?
― Ei!
― Apui, ei!
Se aşeză din nou pe marginea patului. Sevastiţa freca mai departe, clătinînd din cap.
― Sevastiţo!
― Sevastiţo...
― Zi, cî ti-aud!
― ...
― Valeu! cî tari mă mai dor şălili! oftă din senin Sevastiţa, îndoindu-se pe spate ca subt kilogramele unei sărutări.
― Te dor şalele?
Sevastiţa oftă, fără să-i răspundă, din nou îndoită asupra podelelor.
Mirosea tare a terebentină. O muscă, una singură, făcu zgomotul infernal al muştelor solitare într-o odaie în care tăcerea e ameninţată de ceva.
Puiu se apropie de Sevastiţa.
― Da ci-ţi vini?
― Ei, şăzi! Nu vezi că am treabî! Amu îţi ardi di gioacî!
Puiu se îndepărtă.
Sevastiţa freca subt pat. I se vedeau numai picioarele în întregime goale, cu pulpele prea alb reliefate pe roşeaţa lucie a podelelor.
Puiu privi spre uşă, spre fereastră, spre patul gol...
Sevastiţa ieşi de subt pat cu faţa căpşunie, cu tulpanul strîmb. Îşi şterse năduşeala, trecîndu-şi cotul peste faţă.
― Sevastiţo...
― Iaca aud!
― Na-ţi o caisă.
Sevastiţa îl măsură lung, se codi, şi luă cu fereală fructul oferit.
Puiu se îndreptă spre uşă, învîrti cheia o dată, de două ori...
― Da la ci-ai mai închis-o?
― Nu-i treaba ta!
Şi-i trînti uşa-n nas.
*
Alt strung rotunjise trupul Rodicăi, altul netezise trupul Olguţei.
