Olguţa ripostă pe-acelaşi ton:
― Bine, Metaforel, în aşa hal vii?! Avem musafiri... Rodica... O bomboană...
Alaiul se întregi.
― Bună ziua, Mircea. Să nu-mi spui "duduie". Îţi promit solemn, la porţile cetăţii, că dacă-mi spui, îţi spun şi eu "duduie" toată vacanţa. Ţine-mi bicicleta.
― Da papa unde-i? întrebă Dănuţ.
― N-a găsit o bicicletă disponibilă: altfel zbura la tine!
― Olguţa! Tata e la Iaşi, îl lămuri doamna Deleanu, cu braţul după gîtul lui.
Olguţa!!
― Ce-i, mamă? întrebă Olguţa care o luase înainte, cu şireturile prin colb şi Mircea alături.
― Ai îmbrăcat rochia pe dos!
― Ai-ai-ai! Mircea, nu te uita că te faci stană de piatră!
― Olguţa!
― Ce să fac, mamă dragă, s-o scot? Eu fac cum vrei mata...
― O vezi, Dănuţ! Uite ― aşa-i toată ziua! Peri albi... Se gîndi că-i are şi dezmierdă fruntea lui Dănuţ. Ce mare ai crescut!... Bietul Dănuţ! Te-a zdruncinat căruţa.
La poartă îi întîmpină grosul oastei, cu baba în frunte, generalisim.
― Ia sî ti văd... Sărut mîna, stăpîni. Sî ni trăiascî, coniţî! Tăiem un curcan: auzi măi Vasili!
Olguţa şopti, cu ochi teribili, grupului de slujnice:
― Strigaţi "ura"!
Şi bufni de rîs.
― Ura! îngînară ele, înghiţindu-l pe: "Săru mîna".
Dar băieţii de ţăran, strînşi la poartă, atîta aşteptau. Un "ura" electoral ca intensitate, dar sopran, acoperi glasul femeilor, dînd ogrăzii un elan festiv.
Doamna Deleanu îşi acoperi urechile. Harmalaia se dezlănţuise.
Abia în pridvor, Dănuţ, care zărind-o pe Rodica se prefăcuse că n-o vede, îi fu prezentat.
Puiu ― singurul cu pantaloni scurţi dintre băieţi ― simţi, împotriva lor, ostilitatea celor din "cursul inferior", cînd, într-un cerc de fete, în care erau singurii băieţi, sînt detronaţi prin venirea unora din "cursul superior". Îi examina pe furiş, cu rea voinţă, bucurîndu-se că-s nespălaţi, prăfuiţi, cu hainele mototolite, şi desfătîndu-se mai ales de gafa lui Mircea, care, emoţionat, ridicase pe scări în pridvor bicicleta încredinţată de Olguţa şi o privea nedumerit, cu aerul cuiva care ţinîndu-şi în mînă ochelarii i-ar simţi deodată îngreuindu-se şi i-ar vedea crescuţi
gigantic şi deveniţi, miraculos, bicicletă.
Baba pornise după cafea; doamna Deleanu, urmată de Profira, după dulceţi; Anica, după apă de la beci, Gheorghiţă, ajutat de oamenii de la grajd, descărca din căruţe cuferele şi geamandanele.
Olguţa-i propunea lui Dănuţ o imediată partidă de tenis.
― Olguţa, uite-n ce hal sînt! Mă duc să mă spăl, să mă schimb... Mă ierţi domnişoară!
Rodica zîmbi, producîndu-şi dinţii.
Dulceţile sosiră. Apa, ba.
― Unde-i Anica?
― Anicaaaa...
― Olguţa!
― Mulţumesc, nu iau, refuză Mircea dulceţile, încurcat de bicicletă.
― Pune-o-n buzunar, Mircea! îl învăţă Olguţa, arătînd spre bicicletă.
Puiu bufni.
― Ce-i, Cuţulachi? Dai din coadă! Ia-ţi bicicleta şi ad-o pe Anica în echilibru pe cap!
Numai Monica şedea la o parte, pe întîia treaptă a scării. Pridvorul de verdeaţă
era plin de zorele. Sufletul Monicăi era la fel. Deşi Dănuţ era cu spatele la ea şi faţa spre Rodica.
Odăile Potemkin-Kami-Mura, de războinică amintire, erau ocupate numai de fete. Copilăria le părăsise demult, urcîndu-se în pod cu săbiile de tinichea, cu uniforma amiralului rus şi a celui japonez, cu puşca Eureka, reţelele de mingi colorate, colecţia de vapoare, dormitorul de păpuşi, luptele diurne şi nocturnele conferinţe de pace scrise cu linguri de şerbet sau de beltea jos pe covor, la masa albă a lunii.
