― Bine, doamnă. Bună ziua.

Plecase cu fotografia, ca un negustor ofensat cu marfa.Fugi după el, fără

şovăire.

― Domnule Deleanu...

― Mă rog?

― Domnule Dcleanu, te rog iartă-mi nervii. Am avut supărări astăzi...

O privi mirat. Era turburată cum n-o văzuse niciodată.

Ioana îl măsura cu răutate şi dezgust şi iar se stăpîni, adăugind la început cu blîndeţă impusă, apoi din ce în ce mai poruncitor, mai iute, cu un ton care contrazicea vorbele exprimate:

― Eşti bun să-mi dai o clipă fotografia doamnei Stephano... Vreau s-o compar cu fotografia unei prietine cu care-mi pare că seamănă. Dă-mi-o.

I-o dădu, cu sprîncenele ridicate.

Ioana fugi cu ea spre casă.

Aşteptă.

Aşteptă.

Era îngrijorat. Îi venea să plece, lăsînd acolo blestemata fotografie. Cine ştie ce nouă umilire îi pregătea!

O ura. Ar fi vrut să nimicească pe veci casa, locul şi fiinţa care-l umilise zilnic... de cînd?

― Domnule Deleanu...

Alerga spre el.

― ...închipuieşte-ţi ce mi s-a întîmplat! Ţi-am stricat fotografia. Am vărsat pe ea, din greşeală, un flacon de cerneală. Sînt dezolată!

― Nu face nimica!

Trei vorbe perfect sincere, spuse cu placiditatea indiferenţei.

Îi venea să-l lovească în faţă cu pumnii! Imbecilul! "Nu face nimica!"

Fotografia Adiei... "Nu face nimica!"

Cu gest şi ton de stăpînă faţă de vechil, vorbi:

― Să duci imediat scrisoarea aceasta la gară. Bună ziua... Să-mi aduci recipisa de la gară.

Îi întoarse spatele, îndepărtîndu-se grăbită.

Dănuţ privi scrisoarea grea din mînă. "Alexandru Pallă... Veneţia."

Ce mai însemna şi asta?

Alexandru Pallă, Veneţia, fotografia Adinei Stephano escamotată... Ce mai născocise? Ce mai uneltea?

Aaa!... Era în stare?... Sigur, sigur. Pusese fotografia în scrisoare şi o trimitea cumnatului ei la Veneţia ca să i-o arate Adinei ― putea s-o găsească uşor la Veneţia ― ca să controleze dacă dedicaţia de pe fotografie era a ei, sau a lui...

Vroia să-l facă de rîs faţă de un om străin!

Se gîndi să arunce scrisoarea sau s-o sechestreze... Nu îndrăzni. Era domesticit în ambianţa acestei femei.

Se întoarse îndărăt. Intră în casă. Sui scările, cu spinarea aplecată. De mult nu le mai suise. Era jenat ca un om de la grajd chemat în casa stăpînilor. Bătu la uşa salonaşului.

― Intră... Dumneata! Ce vrei? tresări Ioana ascunzînd fotografia.

Dănuţ o văzuse. Şi Ioana îl văzuse privind-o.

― Ce vrei?

Cu obrajii aprinşi şi ochii în pămînt, Dănuţ, cu scrisoarea în mînă, se apropie de divanul pe care şedea Ioana.

Aşadar, păstrase fotografia! Dar sigur că-i scrisese cumnatului ei, să se

informeze.

― Doamnă, eu am scris pe fotografie, vorbi Dănuţ precipitat, cu atitudinea elevului care, în cabinetul directorului, mărturiseşte tot, de teamă să nu se mai facă

anchetă.

― Se cunoaşte!

― Dar...

― Nu ţi-o dau, îi luă înainte Ioana.

― ...numai trimiteţi scrisoarea.

― Cum? Ai deschis-o??

― Daa!

― Nu. Iat-o. Dar îmi închipui ce-i înăuntru.

― Ce-ţi închipui! O colecţie de ziare din ţară.

― Daa!

― Da, zîmbi Ioana tăios. Pe cumnatul meu îl interesează ecoul din ţară al războiului. E bun patriot! Îi decupez articolele de fond...