― Aaa!... Doamnă, adăugă el zîmbind la fel cu Ioana, n-am scris eu pe fotografie. Am rugat pe o prietenă de-a mea. Şi stilul şi slova îi aparţin, şi sînt inspirate de fotografie...

― Bună ziua. Du-mi scrisoarea la gară. Pleacă, te rog! Pleacă! Pleacă odată!

Din pragul uşei, Dănuţ reveni. Medită o clipă, privind-o pe Ioana cu ochii micşoraţi: exact privirea Olguţei. Făcu un pas înainte cu fruntea încruntată şi faţa îndîrjită. Ioana se ghemuise pe pat, cu o mînă ridicată, cu cealaltă acoperind fotografia. Părea gata să sară, să zgîrie...

Dănuţ se oprise lîngă divan, nalt, cu umeri largi şi pumni grei ― bărbat în molateca şi mătăsoasa încăpere în care şi vîntul părea artificial ― dominînd pentru întîia oară un întreg trecut de zilnice îngenuncheri.

Un gînd îi descleştă pumnii şi-i descreţi fruntea.

― Puteţi să păstraţi fotografia...

Ioana respiră.

― ...şi originalul.

Zvîrli scrisoarea pe divan şi plecă.

Coborînd scările, Dănuţ rosti printre dinţi, la plural, cuvîntul biblic şi trivial, în care mototolise şi cu care zvîrlea în aceeaşi ladă cu gunoi din urmă două femei şi întîia dragoste a tinereţii.

Şi, ieşind din casă, ricană uşurat:

― ...şi un idiot.

II

RODICA

Cine, şi de cîte ori în viaţa sa, nu s-a hotărît să devie "alt om", convins că

această renaştere sau substanţială prefacere atîrnă de suprimarea unui fapt extern sau de împlinirea unei dorinţe cu magice făgăduinţi?

― De luni suprim tutunul şi devin alt om! suspină energic fumătorul ahtiat, care, pe lîngă afecţiunile de rinichi şi ficat datorite nopţilor albe, pe lîngă

insomniile cu sudori reci, datorite abuzului de cafele negre şi de cotidiană muncă, pe lîngă panicele inimii, datorite nervilor, ipocondrismului şi pe lîngă alte multe beteşuguri reale şi imaginare, mai e ameninţat şi de o anghină pectorală.

Acel luni izbăvitor, la începutul fiecărei săptămîni situat la începutul săptămînii următoare, fuge ca un hoţ urmărit. Mulţi renunţă să-l mai ajungă:

― O viaţă are omul! Eee!...

Alţii, mai perseverenţi, îl ajung. Cei mai mulţi constată cu surprindere că n-au devenit "alţi oameni", dar că şi-au suprimat o plăcere. Alţii, mai puţin lucizi, predică întinerirea, vivifiarea, fortificarea, purificarea, datorite acestei abstinenţe, fără să-şi dea seamă că de cînd nu mai fumează au devenit mult mai acri; că pofta de mîncare, fanfaron exagerată, nu are alt rezultat decît să-i umfle, puhăvindu-i, vădind mai lămurit blegirea ţesuturilor decît severa slăbiciune; că absenţa fumului prietenos, care, oricît, le făcea suportabilă şi singurătatea, îl constrînge să accepte orişice tovărăşie, cordiala plictiseală în doi sau trei fiind preferabilă urîtului lugubru în unul singur; că, într-un cuvînt, sînt oameni noi faţă de ce erau înainte de-a suprima tutunul, exact în măsura în care o haină întoarsă pe dos e o haină

nouă.

Românii, în preajma vrîstei de treizeci şi cinci― patruzeci de ani, mai ales, exclamă deseori, după ce-au constatat şi înfierat lapidar incuria socială a ţării şi endemia de mahalagism barbar care o bîntuie.

― Ah! De m-aş vedea la Paris! Numai o lună... Să-l respir... Alt om etc. ...

La Paris, constată cu melancolie cît s-a prefăcut Parisul amintirilor.

― În tinereţea mea...

Se întorc de la Paris, mahmuri ca după un chef prea lung sau melancolici ca după revederea fetiţei care-a fost întîia dragoste, devenită mamă, înstrăinată de dragoste şi de trecut, chiar dacă a rămas frumoasă: altfel frumoasă, se înţelege, decît atunci cînd se înroşea pentru o privire, plîngea pentru un gest, şi proastă, spunea prostii, cu buze fermecătoare...

Alţii, ponţi ghinionişti la masa verde, pîndind "o serie", exclamă cătră moşierul cu portofoliul plin şi obrajii pigmentaţi de soare, abia sosit de la moşie, ale cărui mîni brune contrastează viguros cu paloarea febrilă a celorlalte:

― Ah! De m-aş vedea şi eu la ţara! Să răsuflu o clipă! Linişte. Singurătate. Aer curat. Lapte fără apă; apă fără vin...

La ţară, constată că Depărăţeanu ― "locuinţa mea de vară e la ţară, acolo aş

vrea să mor..." ― e un cretin; că Duiliu Zamfirescu ― Viaţa la ţară ― e un mieros măsluitor de adevăr; că e preferabil să bei laptele ― chiar îndoit cu apă

― fără să vezi mînile cărămizii şi dubioase care-l mulg; că poeticul lătrat al cînilor e suportabil numai cînd îl auzi într-un roman rustic, pe cînd afară cîrîie claxoanele şi scrîşnesc tramvaiele; că e mai acceptabil chiar implacabilul zornăit al deşteptătorului ― aranjat de cu seară să sune la oră fixă ― decît faimosul

"cucurigu" al cucoşilor care confundă miezul nopţii cu dimineaţa, şi răsăritul soarelui cu isprăvitul somnului musafirilor; că turmele cu ciobanul şi măgarul de rigoare au haz venind pe foile netede ale unui volum de Francis Jammes, dar pe şosea, în nori de colb, cu putoarea lor compactă, prezidată de a ciobanului, n-au

nici un haz; că luna plină, fără de lăutari, dame, şampanie şi lumină electrică ―

stinsă oportun ― e ca un somnifer farmaceutic fabricat în ţară: nici nu te adoarme complect; că muşte sînt, dar hîrtie de muşte nu-i; că Grigorescu ar trebui vîndut cu gramul la cofetărie drept esenţă de sirop; că "Rodicele" lui Alecsandri, cu obraji ca cireşele şi sîni ca merele domneşti, ar face mai bine să-şi spele cămeşile, părul şi picioarele; şi că moşierul care-i invitase la el e demn de compătimit pentru viaţa pe care-o duce departe de oraş...

Şi totuşi, nimeni nu renunţă de a deveni alt om, atunci cînd e blazat, jenat, scîrbit, umilit sau îngrozit de ceea ce e. Sinuciderile pe această bază sînt extrem de rare.

De asta Dănuţ era în viaţă, deşi nu devenise alt om.

În clipa de teatrală amintire, cînd coborîse treptele casei de la Sălcii, lichidînd cu o vorbă tare două femei deodată, şi cu un calificativ necruţător pe Dănuţ de pînă

atunci, fusese convins că va începe o viaţă nouă. Vacanţa nu se isprăvise: era pe la mijlocul ei. Un efort numai, şi cele două caiete dăruite de Monica puteau să

primească poamele tuturor livezilor sufleteşti, lăsate pe seama păsărilor pînă

atunci, hărăzite culesului de atunci înainte.

De la Sălcii pînă la Medeleni, galopul lui Zdup, subt cerul nou şi pe pămîntul tînăr, avuse semnificaţia unui trufaş arc de triumf pentru o altă intrare în viaţă.

Caietele îl aşteptau, severe şi sincere ca o conştiinţă clară. Dar, după cum se ştie din toate poveştile uitate, feciorii de împăraţi, porniţi călări să-nfrunte viaţa, întîlneau balauri, zmei, zmeoaice, păduri carnivore, zîne viclene şi multe alte ispite sau primejdii, de care, fireşte, autorul basmului îi mîntuia.

Pe Dănuţ îl aştepta Rodica.

Autorul basmului devenise romancier.

Rodica ― pe care lectorul o judecă probabil cu severitatea mamei sau părintelui de familie, afară de cazul că e tînăr sau frivol ― era predestinată să fie muleta roşie cu care toreadorii atrag galopul cornut.

Căci, după cum glăsuieşte înţelepciunea apocrifă, viaţa e viaţă şi omul e om!

*

Din lecturile ei în limba franceza, Rodica reţinuse un adagiu pe care-l servea ―

uneori ca protestare, alteori ca stimulare ― mai tuturor cunoscuţilor ei de genul masculin, după cum erau prea temerari sau prea timoraţi.