Rîdea antrenant Rodiea, decoltîndu-şi dinţii; se uita pe furiş, ceea ce dezminţea naivitatea figurii: şi avea nări... indecente. Da! o indecenţă care iarăşi dezminţea obrajii permanent roşi, dar cu dese îndoiri de roşeaţă... Era oare proastă
într-adevăr? Cine ştie! Aşa de ciudaţi sînt oamenii cei mai simpli! Fiecare are o perspectivă de zeci de planuri sufleteşti, pe care le descoperi pe rînd şi subit, ca priveliştile în munţi, la cotiturile drumurilor abrupte.
Şi în el descoperise această perspectivă care-i dă un fel de nesiguranţă
înfricoşată faţă de el. Mai multe suflete îl stăpîneau succesiv, uneori în răstimpuri mai mici, alteori mai mari, ca perindarea domnitorilor la tronul principatelor româneşti.
Uneori, şi cu unii oameni, era timid: paralizantă timiditate ca un frac de împrumut sau, mai exact, ca o haină îmbrăcată pe dos. Cu alţii era spiritual şi impertinent de îndemînatic în toate mişcările şi vorbele: ca o beţie de şampanie, fără să fi băut, şi fără de ilaritatea fiziologică deşteptată de şampanie. Cu unii se simţea prost, atît de prost, de neghiob, de greoi, de stupid, încît putea spune că are experienţa prostiei, cu nenumăratele ei fizionomii variate ca şi ale inteligenţei, prin el, nu prin alţii. Şi totuşi nu era prost. O simţise din copilărie, cînd, dominat şi umilit de Olguţa, îşi pusese chinuitoarea întrebare. Avea deopotrivă experienţa prostiei şi a inteligenţei, cunoscute ca doi fraţi gemeni cu el.
Uneori, de pildă, avea impresia că sufleteşte o învăluie pe Olguţa, o cuprinde, cu o capacitate superioară capacităţii ei sufleteşti. Şi-ndată se îndoia: cine ştie!
Îşi reprezenta plastic această problemă, în felul următor: o casă cu patru etaje.
În balconul etajului întîi se dezbracă o femeie, crezînd că n-o vede nimeni. Dar domnul de la etajul al doilea ― a cărui soţie s-a dus la teatru ― priveşte în voie pe doamna de la etajul întîi, crezînd că nu-l observă nimeni. Îl vede însă domnul de la etajul al treilea. Pe acesta, cel de la etajul al patrulea, care zîmbeşte, fiindcă ştie că
domnul de la etajul al treilea se crede neobservat şi din această pricină rîde de domnul de la etajul al doilea, care la rîndul său observă în voie, crezîndu-se neobservat, pe doamna de la etajul întîi. Singurul care "ştie" e domnul de la etajul al patrulea: el singur judecă pe toţi ceilalţi, complect, zeflemisindu-i ierarhic.
Dar dacă de pe acoperiş şi pe el îl observă cineva?...
Etajele minţii nu se pot număra ca ale unei case, aşa că niciodată nu poţi fi sigur. Şi nu vanitatea îl determina să-şi propuie şi să cerce să rezolve astfel de probleme ― în copilărie poate că da; acuma nu ― ci dorinţa de-a cunoaşte uneori măcar un mal sigur al sufletului înfricoşător de incert.
O iubea profund pe mama lui. Totuşi, un an întreg nu simţise nevoia să-i scrie altceva decît anostul rînd de cuvinte, aşternut pe o carte poştală laconic informativă. Şi acum, cînd o văzuse căruntă şi cu ochelari, fără de nici o severitate sau mustrare pentru el, simţise ceva mai adînc şi mai întins decît remuşcarea.
Simţise că în răstimpul unui an întreg ceva din el suferise, fără ca el să ştie.
Văzînd-o pe mama lui, luase act de o veche şi statornică melancolie: aceea de-a fi părăsit o fiinţă dragă, căreia, prin aceasta, îi sporeşte suferinţa despărţirii.
Şi totuşi ignorase această treptată părăginire din el, n-o băgase în seamă ― deşi mereu exista în el.
Să nu iei seamă că zi cu zi mucegaiul copleşeşte zidurile şi că păianjenii ţes pînză ursuză într-o odaie a casei tale?
Ciudat! Avea impresia că alt suflet conţinea acea părăginire, acea durere: sufletul care-i venise o dată cu mama lui, pe şosea.
Sufletul nu e ca o casă cu multe încăperi, fie chiar nenumărat de multe. Sufletul e ca un mal la care poposesc corăbii. Aceste corăbii, fiecare din ele aducînd altceva
― unele rodii şi curmale, altele molime, altele cîntece, altele sicrie ― sînt pribegile încăperi ale acelei case vast inexistente care se numeşte suflet. Unele se îneacă şi dispar ― deşi "sînt" pe fund ― altele, răzleţite, apar o dată numai, în fum de ceaţă şi gemăt de sirene. Şi mereu e altceva. Alte suflete, dar ceea ce e îngrozitor e că toate însufleţesc acelaşi trup...
Adina, mama, Monica, Olguţa... parcă nu intrau în acelaşi suflet, ci fiecare într-alt suflet, conţinut în el.
Se simţea împovărat ca de un prea mare belşug inform ― şi vid totuşi. Vidul copleşitor din preajma marilor furtuni, sau marilor secete: vastă chemare mută.
"Ar trebui să mă izolez"...
Totuşi, în faţa sufletului era cuprins de panică. Aceeaşi impresie pe care ţi-o dă
marea, văzută întîia oară, de gigantice vitralii deschise pe nemărginiri cînd verzi, cînd vinete, cînd argintii, cînd albastre; cînd linse în aburi lăptoşi, şi atît de plane, încît par lespede de veci în colb lunar, pe toate reliefurile vieţii; cînd zvîrcolite şi atît de uriaş căscate încît pare că asişti la naşterea cosmică a munţilor...
Scrisul pentru el era un refugiu, o scăpare de propriul său suflet, un fel de fetişism în care metaforele erau icoanele. Cum fugi de umbra stranie a unui cimitir şi cum te bucuri să intri în prima casă ţărănească întîlnită, casă plină de copii care mănîncă mămăliga la măsuţă joasă, cu mîinile mînjite, fiindcă acest decor îţi alungă spaima cimitirului ― aşa fugea de sufletul său, reîugiindu-se în metafore.
Şi fiindcă sufletul era brăzdat de spaime, metaforele izbucneau impetuoase spre viaţă, ca hergheliile de cai sirepi, fugind de crucile de foc ale furtunilor.
Se simţea fratele sălbatecilor care poartă cercei şi amulete izbăvitoare de mîniile zeilor prevăzuţi şi neprevăzuţi. Adora concretul spre a se izbăvi, prin el, de teroarea abstractului. Făcea metafore cum îşi astupă femeile ochii şi urechile, cînd le e frică prea tare.
Dar nimeni nu ştia aceasta, afară de Monica. Ea singură cunoştea caietul scris în vacanţa trecută ― în româneşte, nu în franţuzeşte ― intitulat Vitrina jucăriilor, la început, Alunele veveriţei, după aceea. Caietul îl păstra Monica. Secretul, tot ea: vistiernică şi vestală.
Nu arătase Olguţei nimic din ce scrisese atunci, convins că l-ar fi persiflat.
Într-adevăr, era plin de metafore caietul, ca scorbura unei veveriţe de alune. Olguţa credea că metaforismul lui e o manie, fără să vadă raţiunea lui profundă, valoarea echilibratoare de religie, pe care o avea pentru el.
Alunele veveriţei reprezentau epoca cea mai senină a adolescenţei lui. Simţise atunci bucuria vieţii de anahoret, fără de chinul trupesc. O a doua copilărie, conştientă însă, ceea ce dubla bucuria de-a o trăi.
Se scula dis-de-dimineată şi o pornea pe jos. Răsăritul soarelui, hulubii,
cucoşii, gîştele, răţuştele, curcanii, rîndunelele, ciorile, cucul, fluturii, florile, gîngăniile ierburilor, copacii, pomii, siluetele de ţărani, casele satului, berzele agronomice, grîul copt, secara, floarea-soarelui... Îi venea să-şi strîngă sufletul în braţe şi să-l sărute pe obraji, ca pe un copil zdravăn şi voios, care în fiecare dimineaţă venea spre el, jucîndu-se cu el. Dar venea dinafară spre el, nu din el.
Asupra lui n-avea decît creionul, cuţitaşul şi caietul cu scoarţe de muşama neagră. Ali, pointer- ul bătrîn, îl urma uneori placid, fiindcă plimbarea era lentă şi siestele lungi.
Se aşeza undeva în iarbă şi nu se întindea, cum se pretinde că fac poeţii, cu faţa-n sus şi mînile subt cap, lăsîndu-şi sufletul "scăldat în nemărginita pace a cerului albastru". Nu. "Nemărginita pace a cerului albastru" e o altă mare răspîntie de larguri necunoscute: boltită oglindă a mărilor nestatornice şi a sufletului nestatornic.
Culcat în iarbă, cu faţa-n jos, aplecat asupra caietului, se îngrădea cu tot ce era pitic şi imediat, notînd:
Greierul
Dacă-l auzi: un ciripit căzut în iarbă. Dacă-l vezi: afară de Fabre l-a văzutcineva? Nu-i făcut pentru ochi, numai pentru urechi. Spui: am ascultat greierii şiam văzut fluturi. E drept că fluturii tac; ei sînt aplauzele florilor.
Lăcusta
Văzută pe un tort de şocolată, ai zice că-i cel mai superb miez de fistică.
