Şi să fii ca o carte cetită de un copil care mănîncă piersici.
Robinson Crusoe! Numele fericirii...
Ce trist e numele morţilor!
Munţi
Apele cuprind pămînturile. Viaţa pămîntului e o lentă înecare sigură.
Munţi deznădăjduit de înalţi! Muget de vită care se îneacă!
Aceste notaţii disparate, unele graţioase, altele glumeţe, altele triste, îi micşorau sufletul, dîndu-i dimensiunile trupeşti şi sufleteşti ale copilăriei. Scria cum un copil îşi clădeşte căsuţe pe covor din cărţi de joc, serios cum numai un copil poate fi. Simţea în el intimitatea unui spaţiu restrîns. Se bucura scriind, cum se bucura un copil, la "lanterna magică". În aceeaşi clipă era în sufletul lui bucuria bunicului care distrează şi fericirea nepoţelului distrat.
Schimbase titlul ― din Vitrina jucăriilor în Alunele veveriţei ― nu fiindcă
dorea să publice cuprinsul caietului, ci fiindcă vroia să definească pentru el mai bine, natura bucuriei simţite. Scria uşor, fără nici un efort. Foile caietului se umpleau. Nu recitea. Scria mereu, zilnic, şi dimineaţa, şi după-amiaza. Scria mereu? Fireşte, nu tot timpul. Dar preocuparea alegră a minţii care căuta, descoperea, născocea, era mai preţioasă decît scrisul în sine.
Miniaturală hărnicie. Veşnic zvon de rîu de munte.
Încetul cu încetul, începură să-l bucure culorile şi să călătorească în ele.
Verdele, roşul, galbenul, albastrul nu mai erau pentru el simple suprafeţe colorate, ci profunzimi în care sufletul se afunda, rătăcind ca prin nişte palate pline de neprevăzut...
Tot fugind de sufletul său ajunsese în copilărie. Triumfase, văzîndu-şi copilăria clară ca o grădină după ploaie, ca şi cum abia atunci ar fi părăsit-o. Nu pierduse nimic. Tot se păstrase. Miraculoasa "turbincă a lui Ivan", aruncase la suprafaţă
micul şi fragedul continent scufundat. Începu să trăiască în copilărie, aşa de intens, încît, uneori, faţă de Olguţa avea gesturile şi sfiala obedientă a lui Kami-Mura de odinioară, deşi raporturile dintre ei erau altele.
Continua să-şi scrie zilnic notaţiile, ca şi înainte. Nu scria nimic "despre copilăria lui": aluzii scurte uneori, indescifrabile pentru un străin. Dar permanenţa din el a copilăriei, cu toate amintirile ei, dădea o rară prospeţime unora din notaţii.
În unele din ele, exprima viziunea specială a ochiului de copil, pe care copilul nu ştie s-o transmită altora; în altele, exprima fantezia originală a minţii de copil, pentru care lumea e mereu nouă, ca jucăriile abia căpătate. Şi-n toate, fără
deosebire, era bucuria unică a copilului în faţa lumii, bruma de zîmbire pe care lumea o îmbracă numai pentru ochiul copilului. Totul , se mişca într-o atmosferă
cu presiune mai mică decît a atmosferei în care se mişcă omul matur. Din această
cauză, sufletul avea altă elasticitate, alt ritm: gîndurile nu mergeau, săreau. Această
elasticitate, acest cvasi zbor al tuturor mişcărilor sufleteşti şi trupeşti, datorite unei presiuni mai mici, e bucuria specifică a copilăriei, îngerească prin aceasta. Sufletul lui trăia în ea, atingînd acel desăvîrşit echilibru cu sine însuşi care poate fi numit fericire.
Şi întregirea acestei fericiri era Monica. Dimineaţa, pe la zece, şi după-amiaza, pe la patru, venea la el, descoperindu-l cu instinct care nu da greş, oriunde era. Îi aducea aşa numitul "coş cu merinde", ca o nevastă de plugar, dar frumoasă şi bună
ca răsărită din poveştile pe care zilnic şi le amintea. Îî aducea fructe, tartine, turtă
dulce, cozonac, tot felul de bunătăţi. Se aşeza jos, lîngă el. Mîncau împreună, ea ca să-i facă plăcere, el ca să-i facă plăcere. Uneori tăceau alături; alteori, Dănuţ îi trecea caietul. N-avea nici o nelinişte de autor cetit şi judecat; nici un apetit al vanităţii nu rîvnea elogiul, fiindcă n-avea impresia c-a scris. După ce faci o rugăciune nu aştepţi aplauze; nici după ce mănînci sau dormi. Ceea ce scria era făcut pentru el. Împărţea frăţeşte cu Monica. Intimitatea lor se emancipase de vorbe şi explicaţii.
"Literatură" erau poeziile franţuzeşti pe care le făcea din cînd în cînd, conştient că ,,le face", conştient de superficialitatea emoţiei din ele, conştient de sinceritatea lor ad-hoc, care nu angaja nimic din profunzimile sufletului, dar care nici nu avea
"panica de suflet" a notaţiilor ― conştient într-o măsură şi de vibraţia altor literatori pe care acele poezii o conţineau.
Notaţiile erau un seismograf plastic al vibraţiilor senzoriale actuale, îmbinate cu a celor din copilărie ― sau, poate, ale vibraţiilor marelui teren vulcanic de care se temea.
Degetul Monicăi se oprea uneori asupra unei notaţii. Ochii Monicăi rîdeau.
Dănuţ recitea distrat: rîsul Monicăi era mai preţios decît notaţia care-l provoca.
Monica desluşea fără de nici un efort şi slova neregulată, cu litere mîncate, şi metafora, uneori prea obscură ― culeasă înainte de a-şi fi împlinit complecta evoluţie în tăcerile sufleteşti ― alteori prea îndrăzneaţă ― care copil nu-i? ―
alteori stranie, ca un gest văzut prin vis, alteori reluată de alta şi de alta în joc de aluzii şi subtile devieri.
Uneori, genele Monicăi se ridicau ― zbor lin pe cer ― de pe caiet, şi ochii ei priveau altceva decît jocul luminelor.
Dănuţ ştia: Monica cetise una din acele notaţii denumite de el "început de vis",
adică o metaforă sau o înlănţuire de imagini care deschid perspectivă asupra unei emoţii: barcă, plecînd cu pînzele desfăşurate; o urmăreşti în tine cu ochii deschişi.
Uneori, Monica descoperea îndepărtata obîrşie a unei notaţii. În vorbe puţine, îşi împrospăta o amintire din copilărie, simţind emoţia înstrăinaţilor cînd îşi amintesc de patria îndepărtată.
Apoi Monica pleca, lăsîndu-l singur. Trecuse pe lîngă el ca o lumină de lună, fără să-l tulbure. Blondă şi înaltă, se ducea spre casă, prin iarbă sau prin grîu, cu sacul de merinde gol.
Plănuise atunci să scrie un ciclu de poveşti pentru Monica, intitulat Alei pentru ochii tăi. Nu-l scrisese, fiindcă povestea, mai lungă, fireşte, decît notaţia, îi părea factice din pricina efortului necesar construirei ei.
Dar caietul păstrase titlul: Alei pentru ochii tăi.
Nu mai văzuse caietul de un an!
Ce blînd se simţea atunci! Blînd cum e soarele toamna. N-avea sufletul nici o asperitate, nici un ascunziş, nici o viclenie, nici o impuritate... Şi-n ochi avea un zîmbet blajin, pe-atunci, blajin ca zările ieşene.
Această stare sufletească ― amestec de bucurie şi de bunătate, de împăcare, belşug şi calm ― o definise astfel în caietul cu scoarţe de muşama:
