"E-n ureche, domnişoară. Musca ţeţe."
"Vorba Deleanu! N-ai limbaj de «Humpel»! Un, doi, un doi... Bate talpa.
Simte-te, domnişoară! Nerv! Nerv!... Ah! cum mă agasaţi!"...
Şi Dacia Robu, "vergină" din clasa opta, cu bust şi voce forte, specializată în recitări la producţii de fine de an: Nunta Zamfirei. De la început vedeai că Dacia are "sentiment". Ea nu spunea Nunta Zamfirei ca mine şi ca dumneata, care nu ştim să vibrăm în faţa poeziei, începînd cu titlul. Îţi dădeai seamă că emiţînd cuvîntul
"nuntă", Dacia vedea o nuntă. De asta buzele ei căpătau un accent virginalisim, devenind mici, micuţe, mititele, ca atunci cînd faci bezele. Sala era cîştigată. Dar a cui era "nunta"? Aici e aici! Nu a Marandei, nici a Ruxiţei, nici a Vetei! Nunta era a Zamfirei. Sala afla imediat acest eveniment. Dacia declama: Zaaam-firei... Sala simţea "fiorul", zis irezistibil. Şi palpita în ochii tuturora ― auditorul se compunea 55 Afară (germ.).
mai ales din mame ― scînteia aceea entuziastă a marilor noutăţi fericite: cum ar fi, de exemplu, Unirea Principatelor. Parcă auzeai dialogul mut al celor din sală:
"Nu ştii? Se mărită Zamfira!"
"Eeei!... Se mărită Zamfira!"
"Hei! Se mărită Zamfira!"
"He-hei! Se mărită Zamfira!"
"Elelei! Se mărită Zamfira!"
...în acest banchet al Zamfirei, Dacia urma: "E lung... pămîntul"... Toată sala era convinsă că pămîntul e lung. Parcă simţeai nevoia capetelor să se-ntoarcă
încotro arăta braţul Daciei. Dar, spirituală, împreună cu poetul, Dacia revenea: "Ba e lat!" Vedeai că sala basculează, ca la o oprire bruscă a tramvaiului. După o clipă
de reculegere, sala se împărţea în două tabere contradictorii: una, partizana lungimii pămîntului; cealaltă, adepta lărgimii. O clipă numai, şi ar fi început măcelul "lungilor" cu "laţii". Dar Dacia răsturna răcoritoare o şi mai senzaţională
noutate: "Dar ca Săgeată de bogat, nici astăzi om pe lume nu-i"... În buzele Daciei, Săgeată avea efectul lui Orfeu. Sala era subjugată... Allah e Coşbuc, şi Dacia profetul său!
Dacia avea zece la română din pricina "sentimentului", şi zece la psihologie tot din pricina "sentimentului".
Şi Sanda, din clasa opta, preţioasă şi exclamativă, gingaşă şi exotică.
"Ah! ce roze!... Te simţi în Ispahan!"...
Sanda ar fi dorit să fie prinţesă japoneză ― cel mai mătăsos articol princiar ―
să aibă un palat de "bambus" la ţărmul unei mări de "smarald", subt un cer de
"safir" cu nouri de "nacru", soare de "topaz", lună de "opal", cu nopţi de "peruzea", stele de "diamant" şi zori de "mărgean".
Din literatura română, Sanda aprecia numai versurile Claudiei Millian, din cea franceză, mai ales poezia tip Loti, eu toate ramificaţiile şi sucursalele ei. Afecta un diafan început de tuberculoză şi o preocupa trusoul ei mortuar: numai mătăsuri în culori "autumnale" şi bijuterii "stranii" într-un "cofret de ivoriu".
Nici Rodica, deşi prezentă, nu scăpase de Olguţa. Astfel, băieţii cunoscuseră o Rodică şcolară, cu totul osebită de Rodica din pridvor, sigură în evantaiul de roşeli şi zîmbete, mînuit cu ştiinţă.
"Domnişoară, ce-i genul epic?"
"Genul epic?... Genul epic e ... un (suflă Monica), un (suflă Olguţa), un (suflă
Adela), un... o... Împărţire literară"...
"Atît, domnişoară?"
"Spune că da" (îi sufla Olguţa).
"Dă-mi pace, Olguţa!"
"Aştept, domnişoară!"
"Spune-i s-aştepte" (îi sufla Olguţa).
"Ştiu mai bine genul liric", izbucnea Rodica.
"Bine. S-auzim ceva despre genul liric."
"Despre genul liric? Genul liric (suflă Olguţa) e (suflă Monica) un (suflă
Adela), un... Nu... Ba da... Genul liric e o împărţire literară."
...Sari la Eminescu" (îi sufla Olguţa).
"...Eminescu, de exemplu..."
"A scris poezii", îi sufla Olguţa.
"...a scris multe poezii"...
"Geniale", îi sufla Olguţa.
