Evident! Care băiat nu face versuri, literatură? Unii cu mult talent, alţii cu mai puţin, alţii fără. Dar toţi scriu, fiindcă toţi simt nevoia de-a scrie, de-a exprima, de-a expulza preaplinul sufletesc. Nici metafore nu mai făcea ― în vorbă, natural!

La scris nici nu se mai gîndea! Adică avea la îndemînă metafore, cum avea şi Olguţa, cum aveau şi atîţia alţii metafore confecţionate cu mintea, metafore care traduc mai expeditiv decît vorbirea curentă gîndul ― dar metaforele cu parfum de adînc sufletesc nu mai veneau. Într-adevăr, acelea "veneau". Răsăreau involuntar din funduri opace, uneori străvezii, fragil închegate, împăienjenite de somn şi tăcere, ca înserarea înflorită a stînjeneilor; altele izbucneau zvîcnind, grele, ca jocul delfinilor în val şi soare; altele îl făceau să clipească zîmbind, ca bulgărul de lumină pe care un copil ţi-1 aruncă în ochi cu oglingioara de buzunar; altele, nesimţite, vesteau parcă printr-o respiraţie prezenţa lor, ca blîndele fete ale adolescenţei cînd îşi apleacă bărbia şi genele pe umărul tău, să vadă dacă nu-i prea trist versul pe care-l ceteşti; altele răspîndeau triste nostalgii de tinercţă cu boschetele de lilieci cu parfum de colb şi ploaie; altele tropăiau, drăcoase şi ireverenţioase, ca un copil desculţ pe lespezile unei catedrale; altele tremurau ca lacrima pe capăt de geană; altele iradiau, ca zîmbetul în curcubeiele clăbucilor de săpun; altele înfricoşau, ca fîlfîirea unei sutane preoţeşti în noapte; altele îmbărbătau, ca senzaţia muşchilor tari; altele răspîndeau soare şi frăgezime, ca o fată între cernite maici; altele îngreuiau imens şi delicat, ca umbra unui munte; altele, gest viu de izvoare, luminau o fugă; altele, gest vast de fluvii, profetizau o tăcere...

Pe atunci ― împărtăşise şi Monicăi această impresie ― îşi simţea uneori sufletul ca o mare întindere de neguri, cu un foc îndepărtat, roşu-întunecat, spre care înaintau mulţimi...

Adina!

Ioana!

Rodica!

Adina intrase în el, dar ieşise şi nu uitase nimic sau se mutase el definitiv din spaţiile ocupate de Adina.

Ioana: o mînă întinsă pe fereastră. Mînă prea parfumată. Dătătoare de migrene.

Închizi fereastra şi deschizi altă fereastră: Rodica. Nici atît! Rodica era în casa de peste drum. Distracţie de seară. Schimb de mimică, de gesturi. Tragi cu ochiul cînd vecina se dezbracă, închizînd ― ea ― la timp lumina. Dacă vecina mai rămîne, e o distracţie gratuită, dacă nu... vine altă vecină în locul celeilalte, sau nu te mai uiţi peste drum. Nici nu-ţi trece prin cap să cobori scările casei tale şi să le urci pe ale casei de peste drum. Flirt între două odăi ale unor case deosebite, aşezate faţă-n faţă. Întîmplare! Pierdere sau trecere de vreme!

Un om îşi pierduse umbra; el îşi pierduse sufletul. Apucaseră pe două drumuri osebite şi se rătăciseră.

Ah! Să-ţi întîlneşti sufletul deodată, faţă-n faţă! Senzaţia mării ― vast, vast, vast ― după ce-ai stat între ziduri! Să-ţi dilaţi plămînii în faţa sufletului şi să ştii că-i al tău!

Nu! Moment exuberant şi credul al tinereţii, şi nimic mai mult! Trebuia să

renunţe la marea nelinişte pe care o numea talent: vibraţie necontenită a sufletului; cadenţă statornică de mare lîngă ţărmuri stîncoase; vînt sărat, irizat de spumă; blestemul orgolios al belşugului... Era Dan Deleanu, elev în clasa opta modernă.

Încă un an de şcoală. Mircea îşi prepara clasa opta în vacanţă. El nu era în stare să

înveţe.

Clasa opta, apoi... Nu-şi simţea nici o preferinţă, nici o aptitudine, nici o vccaţiune. Crezuse că literatura... La o parte!

Rămînea în picioare diagnosticul chiromancienei Ioana. Echilibru perfect.

Viaţă liniată, ca o foaie de caligrafie, în care zilele vor avea aceeaşi curbă, aceeaşi grosime, acelaşi calm aplicat, din care neprevăzutul era exclus. Burghez! Soţie, copii, bătrîneţă: viaţă ortografică.

Nu? Avea mai curînd siguranţa ratajului. Lipsă de egalitate a energiei, absenţele ei prelungite ca ale unui musafir într-o casă plicticoasă unde nici femei frumoase nu-s; lehamite de tot; nevoie de huzur trîndav, repulsiune pentru efort; lene, dorinţă de lene ― "da muiaţi ţi-s posmagii?" ― orientalism cu gura căscată

după fructe îndatoritoare; somnolenţă, fum de ţigară în plafonul casei sau al cerului; lipsă de cochetărie a voinţei...

În fond, nu-l interesa nimic! De la începutul vacanţei creierul nu ceruse ― şi el nu-i dase ― nimic; romanele senzaţionale nu le putea socoti hrană! Ca o cămilă

răbdătoare la flămînzeală sau sătulă cu lunile, creierul rumega vechituri, fără să

protesteze. Nimic nou. Nu-l interesa nici politica, nici sociologia ― dramatizată de războiul european ― nici filozofia ― pare-se atît de necesară minţii, la vîrsta lui

― nimic, nimic! Se simţea ignorant, sau, mai rău, semidoct.

Deviza lui ar fi fost: "Lăsaţi-mă în pace! Fiţi voi deştepţi, culţi, triumfători, puternici. Mie daţi-mi pace! Nu sînt singurul imbecil pe lume! Dar şi imbecilii să-mi dea pace! Să-şi caute toţi de treaba lor. Nu-mi trebuie nici ajutor, nici bunăvoinţă, nici sfaturi, nici dojane, nici experienţa altora, nici înţelepciunea lor"...

Bietul Herr Direktor! Ce deziluzie! El, care-l vedea pe Dănuţ întocmit după

chipul şi asemănarea lui, să ştie conţinutul acestui aspect bărbătesc, însufleţit de o energie sportivă, elegant şi cu aventuri!... Renunţase ― poate cu o nemărturisită

strîngere de inimă ― să-l vadă pe Dănuţ inginer, cînd, la sfîrşitul clasei a patra, Dănuţ alesese ― liber, cum vroia Herr Direktor ― secţia modernă în locul celei reale. Herr Direktor fusese convins că alegerea făcută de Dănuţ era un act conştient, deliberat, o atitudine-n faţa vieţii şi a viitorului. Cînd colo, Dănuţ alesese moderna aşa, într-o doară, cum alegi între două străzi care duc spre casă strada X

fiindcă-i mai puţin antipatică decît strada Z care-i plină de cîni răi, în timp ce strada X, pe lîngă dulăi, mai are şi o casă unde zăreşti uneori o fată nostimă.

Bietul Herr Direktor! Pătruns de certitudini ştiinţifice asupra rolului unei anumite educaţii! Convins că floreta, mănuşile de box, patinele, călătoriile şi autoguvernarea cu vag supracontrol pot atletiza un suflet moştenit de la alţii!

Se simţea identic cu ceea ce era pe cînd Olguţa îl numea Buftea, plus Adina & Ioana, Rodica & comp.

Da! Asta era. Hotel locuit de femei. La no. 1, etajul întîi, stă Roza; de la no. 25, etajul al doilea, a plecat Olimpia; la no. 3 Marta cîntă canţonete; la no. 9, Nineta se sfădeşte cu madama etc. ...Şi proprietarul hotelului, sau proprietăreasa, de o grăsime asexuată, cu ţigară şi cafeluţă, aşteaptă clienţii şi guvernează

domnişoarele, cu gesturi pline de inele falşe şi vorbe pline de locuţiuni...

Ce minciuni! Farmecul tinereţii! Ah, unde-i tinereţea? Dă-mi cei optsprezece ani: să vezi atunci!... La fel cu dragostea!

Dar ia să ai curajul să le spui: "Tinereţea? Te plictiseşti întocmai ca la bătrîneţă, numai că toată lumea îţi spune ― cu exclamaţii mai ales ― că eşti fericit, că eşti demn de invidiat. Unii cred. La bătrîneţă te plictiseşti la fel, cu diferenţa ca nimeni nu te felicită şi nici ,nu te invidiază. Parcă-i mai preferabil!

Dragostea? Mănîncă şi te satură. Dar nu cere la friptură muzică de Wagner ―

fiindcă-i pasionată ― nici nu te scobi în dinţi cu acorduri de Beethoven! Porcii sînt mult mai porci ― n-au primit nici o educaţie ― dar sînt mai puţin cabotini: iarăşi lipsa de educaţie."

Încearcă să le împărtăşeşti astfel de reflecţii naturale ca strănutul şi căscatul: te lapidează, te internează la balamuc sau îţi spun că pozezi.

Mare porcărie!

Cu astfel de reflecţii şi încheieri gravitînd în jurul acestei finale formule, Dănuţ

îşi trecea după-amiezele ― dimineaţa dormea tîrziu, simetric cu Rodica ―

aşteptînd fără mare entuziasm, dar nici cu prea multă scîrbă, noaptea.

Aceasta se întîmpla în după-amiezele mai active. Erau şi mai pasive decît atîta!

Cu alte cuvinte, nu numai că nu făcea nimic, dar nici nu gîndea nimic. Fuma ―

începuse să priceapă fumatul, distingînd nuanţele tutunurilor ― căsca, iar fuma, iar căsca dormitînd cu ochii deschişi sau închişi, contempla "natura moartă" a unui cuier, sau atitudinea unei ghete zvîrlite, urmărea muştele, uneori le ucidea cu şervetul ― sport de interior ― fredona obscure reminiscenţe muzicale, sau fragmente din acelea pe care gramofoanele ţi le varsă în urechi cînd eşti plictisit sau ai migrenă, îşi examina unghiile, îşi umfla şi dezumfla obrajii...

Romane senzaţionale nu mai cetea. Nu fiindcă se stima mai mult! Nu-l mai antrenau. Erau prea identice. Putea să-şi facă singur romane senzaţionale,

dormitînd, fără să-şi mai ostenească ochii cetindu-le. Şi pe lîngă asta, în afară de propria lui inepţie ― cu care era obligat să se acomodeze ― altele nu mai putea suporta. Tipărite, mai ales!

Uneori, cine ştie cum, ajungînd în birou ― intra rareori în acea odaie fără pat

― se aşeza în fotoliul comod şi germina acolo. Fuma, căsca, bălăbănea picioarele atîrnate-n unghi pe spetează. Apoi lua un creion şi o foaie de hîrtie. Începea prin a se iscăli:

"Dan Deleanu