Şedea în picioare, cu pardesiul pe umeri şi o caschetă englezească în mînă. A început cu noi: ne-a sărutat mîna la fiecare, făcîndu-ne reverenţe. După ce-a făcut înconjurul mesei, s-a uitat la tante Alice, zîmbind ironic. Tante Alice continua să
mănînce. Atunci Olguţa, cu tonul ei de zile mari, se întoarce spre mine: "Monica, fă loc lui moşu Vania la masă, între noi. Neculai, pune un tacîm."
Dănuţ zîmbi.
― Perfect o imiţi pe Olguţa! Neculai tot cu musteţi?
Monica se roşise. Continuă.
― Da. Atunci tante Alice s-a uitat la Olguţa, Olguţa la tante Alice...
― Şi papa a intervenit, zîmbi Dănuţ.
― Exact, numai că n-avea nevoie. Moşu Vania a început să povestească, şi toate s-au calmat! Închipuieşte-ţi, Dănuţ, că ne-am sculat la patru de la dejun.
Moşu Iorgu a uitat de tribunal, noi de şcoală, tante Alice de noi...
― Povesteşte bine?
― Nu bine, Dănuţ, extraordinar!... Olguţa îl asculta şi n-a deschis gura pînă ce ne-am sculat de la dejun...
― Ei!
― Da. Şi tu ştii bine, Dănuţ, că tăcerile Olguţei ― la dejun mai ales ― sînt lucru rar!
― Cum vorbea? Avea imagini frumoase?
― Nuuu! Simplu.
Monica se opri roşindu-se. Dezmierdă mîna lui Dănuţ.
― Povestea mai bine decît Olguţa?
― Nu. E altceva! Olguţa are vervă, glumeşte mult, te face să rîzi. Moşu Vania povesteşte, povesteşte, povesteşte şi deodată zîmbeşti. Nu-ţi vine să rîzi: zîmbeşti.
Şi vezi tot ce spune. Toţi ascultau, şi Neculai chiar.
― Şi ce v-a povestit?
― Multe, multe!... Călătoria în America, pe un vapor de vite... Curios, Dănuţ!
Nu spunea nimic de ocean. Vorbea numai de emigranţii şi vitele de pe bord. Totuşi, simţeai oceanul. Simţeai plecarea... Înstrăinarea. Erau pe bord nişte ţărani transilvăneni. Ne-a povestit cum pe la mijlocul călătoriei au început să se joace copilăreşte. Rîdeau toţi de pe bord văzînd pe oamenii aceia mari şi greoi făcînd pe copiii. Ne descria gesturile lor, reproducea dialogurile dintre ei, cu accentul caracteristic. Şi deodată ne-am întristat. Nu ştiu de ce! Tot ce spusese era hazliu...
Ştiu eu! Poate că ne-a făcut să simţim că nenorociţii emigranţi români cu cît se depărtau, cu atît simţeau mai puternică nevoia de-a revedea satele lor, veselia de-acolo. Şi atunci, instinctiv, au devenit copii. Au reluat cu toţii jocurile şi vorbele din copilărie... Era trist...
― Da... asta cere mare talent.
― După aceea, Dănuţ, ne-a vorbit de-o caterincă. Cînta o singură melodie, pe care a reprodus-o. Mugetul vitelor, valurile, vîntul şi caterinca... Ştii ce trist, Dănuţ!... Părea că-şi bate joc şi de el şi de ceilalţi, dar tot ce spunea te făcea să
zîmbeşti, şi după aceea te-ntrista... Cîte nu ne-a povestit!... Cînd s-a întors din America, tot pe un vapor de vite, altă scenă: un sîrb, cu o chitiuţă albă cu şnur negru pe vîrful capului, care se repatria. Cînd a văzut coasta Europei, şi-a făcut cruce şi a început să cînte, cu braţele atîrnînd în jos: Strofa întîia
"Kneaz Nicolaa,
Kneaz Nicolaa,
Kneaz Nicolaa...
Strofa doua
Kneaz Nicolaa,
Kneaz Nicolaa,
Kneaz Nicolaa...
Strofa treia
Kneaz Nicolaa,
Kneaz Nicolaa,
Kneaz Nicolaa...'"
― ...Să-l fi văzut, Dănuţ, cîntînd cu ochii pierduţi şi faţa topită, şase strofe identice, din ce în ce mai jalnic, deşi melodia era aceeaşi... Cînd a isprăvit puteai să
rîzi şi să plîngi deodată. Era îngrozitor de vesel şi de trist.
― Şi Olguţa?
