Vedenie sau fiară...
Sînt fratele motanilor!
Scrisese acest poem cu cîteva zile mai înainte, nu în caietele căpătate de la Monica, ci pe o carte poştală. Scris în ietac, poemul rămase acolo în saltarul măsuţei de noapte. Evident, nu-l arătase Rodicăi, deşi îl rugase de nenumărate ori să-i arate o poezie de-a lui. Singura literatură destinată Rodicăi erau romanele verbale pentru ea ticluite. În ziua cînd îl scrisese, prompt ca o partidă de tenis cîştigat "sec", se înfierbîntase. Înjghebase un plan. Întîlnise un titlu frumos ca un zeu păgîn:
GOL
Proiectase un ciclu de poeme trupeşti. Părăsit de suflet, îi rămînea trupul. Să-l cînte fără sfială. "Gol" avea două semnificaţii: fără suflet, întîia; cu trupul gol, a doua.
Băuse cafele, fumase ţigări, se plimbase prin ietac: fapt nou. Clipe de sărbătoare în ietacul romanelor senzaţionale şi al Rodicăi. Aterizase deodată
soarele şi aerul. Ziua trecuse repede. O dată cu noaptea venise şi Rodica... A doua zi se deşteptase pe la douăsprezece. Se îmbrăcase, mîncase, venise în ietac, se culcase, fumase, căscase. Titlul Gol răsuna a pustiu ca un căscat de pensionar.
Renunţase, fără de nici o supărare. Sîcîit puţin, totuşi, de el însuşi, ca de cineva care ţi-ar oferi un ananas proaspăt de pildă, sau stridii, şi după ce le-ai accepta încîntat, ţi-ar răspunde că nu are. Glumă de prost gust.
...Aprinse o nouă ţigare, lăsînd-o pe cealaltă să fumeze nestinsă alături de scrumelniţă.
Cineva bătu la uşă.
― Intră... Ce vrei, Gheorghiţă?
― O venit o fetişcană. Zîci cî-i di la Sălcii. Faci pi cucoana, da-i de-a noastră!
― Cum?
― O vinit o fată di la Sălcii.
― Unde-i?
― În docar.
― Ce vrea?
― Are un belet, da nu-l slăbeşte din mînî! zîmbi Gheorghiţă.
― De la Sălcii... un bilet, medită Dănuţ cu glas tare. Pe cine caută?
― Pi mata, conaştule.
― Spune-i că nu-s acasă... Adică spune-i să dea biletul.
― Nu vrè, conaşule. Îi îndrăcită rău!
― Spune-i să vie.
Ce mai vroia cu el?... Poate că-i cerea înapoi nişte cărţi împrumutate. Of!
Lichidarea...
― Ce vrei, fetiţo?
"Fetiţa" era una din subretele Ioanei, impecabil îmbrăcată.
― V-a trimis doamna o scrisoare... V-aşteaptă amîndouă doamnele, adăugă ea privindu-l lung. Aveţi şi un pachet.
― Care doamne?
― Doamna Ioana şi duduia Adia.
― Adia?!
― Duduia care-a venit cu conaşu Paşa.
― Paşa?!
Subreta ridică din umeri.
― Pachetul e de la duduia Adia.
Desfăcu dintîi pachetul.
― Ce-i asta?
Un caiet, mai îngust decît obişnuitele caiete, legat în piele de un castaniu-închis, cu sculpturi ca un fragment de strană voievodală. Cînd apăsai scoarţele de piele, degetele se afundau. Nu văzuse niciodată o legătură atît de frumoasă, nici atîta îngrijire în cele mai mici amănunte. Cine-ar avea curajul să
scrie într-un astfel de caiet?
― Asta-i pentru mine?
― De ce nu cetiţi scrisoarea!
Desfăcu plicul.
Sălcii
"Iubite prietene,
Sper că nu eşti bolnav. Şi totuşi numai o boală ar puteajustifica atîtea absenţenemotivate. Sau ţi-ai uitat prietena şi după-amiezele petrecute la Sălcii întovărăşia ei? Sîntrealminte alarmată! Şi doresc ca veştile bune să nu mi le aducă
o scrisoare, ci dumneata însuţi, căci scrisorile, oricît de frumoase ar fi, nu potînlocui prezenţa persoanelor simpatice.
Haide! Un pic de energie! Smulge-te lecturilor sau scrisului (căci a trebuit să
aflu de la alţii că modestul meu prieten este poet şi nu mă îndoiesc că versurile salesînt la înălţimea lecturilor), găteşte-te cu cele mai frumoase haine, suie-te în docarsau încalecă pe impetuosul Zdup şi vino la noi.
La «noi»: ai observat?
În absenţa dumitale ― les absents ont toujours tort62 ― «eu» am devenit