ALUNELE VEVERIŢEI
Vacanţa 1913
D.D.
Scris cu creion no. 1, titlul se estompase ca siluetele copacilor pe zăpadă cînd începe seara. Întăia notaţie avea următorul titlu:
5 1/2 dimineaţa
Lainternate e oracînd sună clopoţelul deşteptător.
Din dormitor în dormitor ochii se deschid, genele clipesc luptînd cu somnulgreu. Dimineaţa şcolară începe. Cămeşi de noapte umblă prin întuneric; toacaciubotelor pe coridoare. Un fel de denii la miez de noapte, cutrupuri mici.
Lavoarul comun, spre care vin cămeşi de noapte care tremură, prosoape lungicare atîrnă, capete tunse care moţăie... Miros de apă rece, de sopon, de pastă de
dinţi. Fierberea robinetelor. Banca minţită pe care-ţi văcsuieşti ciubotele, amărît,ca pe-ale altuia. Ultimul miros e cel de vacs.
Frig! Tristeţă cu gust de pastă de dinţi. Singurătatea unuia singur, carevorbeşte munteneşte şi nemţeşte şi gîndeşte cu accent moldovenesc, între toţiceilalţi, care vorbesc nemţeşte şi gîndesc la fel. Oare gîndesc?
...Lămpi cu arc voltaic luminează alb, bîzîind: capul omului de omătincandescent, cu pălărie de tablă albastră, căptuşită alb. Pupitre de repetitor.
Miros de cerneală şi creioane.
Poezia germană din cartea de cetire deschisă pe pupitru: Andreas Hoffer
Sub pupitru, Jack al lui Alphonse Daudet.
Alt clopot.
Sala de mîncare. Cafeaua cu lapte subţire ca un ceai cafeniu, în care moi,oftînd, bucata de pîne. Fărămiturile pe jos: pentru mătură, nu pentru vrăbii.
Ora întîi. Catalogul deschide o acoladă pe toate inimile. Elevul de la tablă,palid, cu creta şi buretele în mînă. Pe tabla neagră răsar linii geometrice, tremurate cu lacrimile pe obraji. Cîte zile mai sînt pînă la vacanţă?... Nu! Cîte oremai sînt pînă la recreaţie? Ochii de copil tuns, în uniformă, cu coatele pe bancă
privind spre ferestre, departe, mirajul vacanţei...
5 1/2. La Medeleni. Zorii. Bătaia cu pernuţe a hulubilor.
Cobor scările. Mă întorc. Zorelele!
Zorelele! Ochii mei de copil privind din clasă spre Medeleni! Uită-te la zorele,Monica...
Monica-i dezmiardă mîna.
― Dănuţ, cînd îi lua caietul, pagina asta să mi-o dai mie. Am copiat-o, dar vreau s-o am scrisă de tine...
― Monica, dar caietul e al tău.
― Vai, Dănuţ!
― Sigur... Numele tău e pe întîia pagină. Caietul e al tău.
Roşie, Monica respiră adînc.
― Dănuţ, ce zi bună-i azi... Mi-e frică...
Dănuţ tăcu. Şi lui îi era.
Monica întoarse foaia. Ochii lor se întovărăşiră din nou pe foaia următoare a caietului:
Trăsură
Nu trăsura de oraş, cu numărul la spate şi pe felinare!
Nici roţile pe asfalt!
Nici birjarul cu haina de catifea albastră, încins cu brîu roş cu franjuri, sau lată curea de piele, care-ţi cere socoteală măsurîndu-te de sus.
― Cîte curse?
Nici biciul cu impertinentă curbă!
Nici caii fără nume, cu cozile tăiate englezeşte!
Nici accentul muntenesc al zgomotelor şi vorbelor!
Nici lacrimile care tremură, mereu hurducate, deşi trăsura are roţicauciucate!
...Blajina trăsură care aşteaptă în dosul unei gări mici, numai cu soarele în ea:întîiul copil în vacanţă, cu părul pe umeri.