― Ce faci?

― Ţi-am sechestrat o mînă.

― Dă-mi drumul.

― Ce căutai în buzunarul meu?

― Cheia!

― Nu-i.

― Mincinosule!

― ..."Maître Corbeau sur un arbre perché, tenait dans son bec un fromage..."60

― Dă-mi drumul!

― ..."Maître Renard, par lodeur alléché, lui tint à peu près ce langage61"...

― Lasă-mă!

― Cu ce te parfumezi?

― Nu te priveşte!

― Am un nas experimentat!

― Lăudărosule!

― Te parfumezi prea tare!

― Auzi impertinenţă!

60 Jupîn Corbul, pe-o ramură sus, / ţinea nişte brînză în cioc (fr.) (La Fontaine).

61 Jupîn Vulpoi, de mireasmă adus, / cam aşa-i trăncăneşte cu foc (fr.) (La Fontaine).

― E plăcut, dar...

― Dar?

― ...nu-i prudent! Mîne dimineaţă Gheorghiţă va mirosi cine a fost la mine!

― Asta-i!

― Şi Mircea.

― Te rog! El nu ştie cu ce mă parfumez!

― Te-a întrebat?

― Crezi că toţi sînt răucrescuţi ca dumneata!

― Da! Îmi fac iluzii!

― Îţi faci cam multe iluzii!

― Tinereţele! Tinereţele!

― Fumurile! Fumurile!

― Focurile! Focurile! intonase Dănuţ cuprinzînd-o.

Cu unele femei lupta corp la corp e un preludiu ― spirală răsucită

perpendicular pe apropiata orizontală basoreliefată.

Cu unele fete, lupta corp la corp e o trîntă erotică: un dans modern, cu paşi mai aritmici, mai variaţi, mai violenţi şi mai caşti; căci ritmul lasciv al trupurilor alăturate şi atente ― sau beate ― oricît de sprinţar şi de săltăreţ ar fi dansul, duce pînă departe curba erotică, pe cîtă vreme trînta, oricît de strîns înlănţuite ar fi trupurile tinere, tocmai fiindcă sînt tinere şi uituce, devine pînă la sfîrşit luptă

curata, fără de nici un alt scop, din ce în ce mai sinceră, mai animalică.

Puterea unui bărbat niciodată nu-i deplină cînd luptă cu o femeie. Fără să vrea, e amuzat de rezistenţa fiinţei mai slabe, şi fără să ştie, ocroteşte, îngăduie temerităţile celuilalt trup. Femeia luptă ambiţioasă să-şi valorifice puterea ― o nouă cochetărie, cu o armă luată din mînile bărbatului.

Bărbatul se joacă ― leu indolent ― bucuros să fie maltratat, măgulit de valul îndărătnic şi întărîtat, care-i dovedeşte că e stîncă. În aceste lupte, bărbatul rîde ―

deseori gîdilit ― femeia răsuflă din greu, încordată, cruntă, dîrză, totdeauna serioasă. Uneori, la sfîrşit, femeile plîng ― de ciudă c-au rămas femei ― alteori rîd cu obrajii aprinşi ca după un înot prin valuri mari. Unele aşteaptă să fie consolate la sfîrşit ― ca să reîntroneze aspectul dominator al feminităţii pînă atunci vasale ―

altele doresc să reînceapă lupta, convinse că au biruit realmente, setoase de victorii bărbăteşti. Dar toate ― mai ales fetele ― după astfel de lupte sînt frumoase, biciuitor înflorite în grădinile ambigui: cu ochii poleiţi, obrajii proaspăt coloraţi, buzele umede ca după muşcături, părul atît de ciufulit, că pare creţ, şi neorînduiala veştmintelor ca a frunzişurilor în vînt puternic.

Aceste lupte, pentru tineri şi pentru fete au semnificaţia ploilor de vară. Repezi, impetuoase, după ele rămîne zîmbetul salivat ca un curcubeu. Tot ce tăcerile enervate şi penumbra vorbelor şi lecturilor cu două înţelesuri acumulaseră ele descarcă, odihnind şi ostenind altfel decît vorbele, lecturile şi tăcerile. După ele urmează ― deşi s-ar părea ciudat ― clipe de camaraderie, fără de nici un echivoc.

Glumele, robuste şi familiare, de o parte şi de alta, sînt întocmai ca ale băieţilor după o partidă sportivă. Mînile şi trupurile nu păstrează amintirea trupului potrivnic decît din punct de vedere combativ: o forţă ciocnită de altă forţă. Oricît de intime ar fi fost apucăturile din cursul trîntei, trupurile, devenite egale prin luptă, le-au acceptat fără rezerve, comentarii şi pudori, dîndu-le o valoare pur

atletică. O simplă strîngere de mînă, cu joc de epidermă, este mai aţîţătoare decît o statornică şi deplină alipire în luptă, după cum fotografia unei femei goale în întregime se numeşte nud, pe cîtă vreme fotografia unei femei goale cu pantofi şi ciorapi lungi e de cele mai multe ori indecentă, trivială sau pornografică.

După luptă, şi Rodica şi Dănuţ osteniseră. Şi cum tăcerile Rodicăi erau ca o sală de spectacol după reprezentaţie, Dănuţ căscase, Rodica îl imitase; Rodica plecase la culcare; Dănuţ se culcase. Amîndoi dormiseră bine ― ca după muncă.

Cîtăva vreme, subt pretextul cărţii de cetit, îşi serviseră regulat duşul écossaise nocturn. Începuseră să-şi spuie pe nume, fără ca Rodica să mai protesteze. O

complicitate permanentă, cu caracter sportiv şi licenţios ― şi poate romanţios într-un fel ― îi familiarizase.

Dănuţ se simţea de ajuns de bine. Fără să-l preocupe, Rodica-l ocupa, înlocuind tenisul, călăria, patinajul, boxul, floreta, flirtul, cinematograful, glumele cu băieţii şi plimbările pe Calea Victoriei sau la Şosea, cînd ochii iau aperitive de feminitate

― făcîndu-i tolerabilă o castitate păstrată de la începutul vacanţei.

Dar sufletul, ca şi înainte, nu mai "suna". Orişice vibraţie amorţea brusc, tăiată, ca a unui cristal acoperit cu mîna. Nu scria nimic. Privea uneori, răsfoia chiar, cele două caiete de la Monica, intrigat, uimit şi înfricoşat puţin. Cum izbutise oare să

"umple" un caiet întreg în vacanţa trecută? De unde atîtea reflecţii, emoţii, metafore, fantezii, născociri, împărecheri? De unde?... Zburdălnicie juvenilă, probabil. Fermentaţia mustului. Desigur că toţi băieţii treceau prin aceasta!