Da, se cunoştea că nu era acasă Olguţa! Îşi făceau de cap cu toţii!

Da, să vie Olguţa, şi-or să vadă ei! O să vadă el domnu Dan!

Da parcă Olguţa se mai gîndea la ei! Aşa era Olguţa! Îi lăsase pe toţi şi plecase la Iaşi!

Da parcă beţivul şi bărbosul de doctor Prahu era mai dihai decît Puiu! Un păcătos! Un nespălat! Şi ce dacă era doctor!

Dădea din cap, tot mai crunt, înghiţind uscat. În clipa aceasta, fără de Olguţa se simţea orfan.

Îl uitase Olguţa! Nici nu-i păsa de el! De două săptămîni încheiate nu mai venise la Medeleni.

Nici nu scria. Nici nu dădea vreun alt semn de viaţă. O lăsase la Medeleni pe gîsca asta de Rodica şi plecase.

Da, aşa era Olguţa!

Şi gîsca asta de Rodica se lăfăia în odaia Olguţei, poruncea ca la ea acasă! De ce? Fiindcă o lăsase Olguţa în locul ei. Auzi! Să-şi închipuie gîsca de Rodica una ca asta! Să creadă ea c-o poate înlocui pe Olguţa!

Îi era o ciudă!

Îşi puse papucii şi porni spre odaia lui.

Ce să-i facă? Să-i puie praf de scărpinat în aşternut? Să-i puie o broască subt pernă? Să-i toarne cerneală roşie în sticluţa cu apă de dinţi? Să-i aducă la dejun Les aventures du roi Pausole, spunîndu-i că le-a uitat pe banca de la tenis? Să-i fure rochia şi pantalonii cînd îşi lua duşul în livadă?...

Puiu oftă. Pe măsură ce mergea, se întrista mai tare. În dreptul odăii Olguţei se opri cu inima grea. Sări din nou în odaie. N-o mai căuta pe Rodica. O căuta pe Olguţa, şi nicăieri n-o găsea. Pe măsuţa de noapte era o fotografie de-a Olguţei în braţele unui viziteu bătrîn, unul moş Gheorghe: auzise şi Puiu de el.

Se aşeză pe marginea patului Olguţei suspinînd amar. De atîta vreme nu mai auzise glasul Olguţei, glumele Olguţei, poruncile Olguţei: era fără stăpîn, părăsit, lăsat de izbelişte... Ce tristă era tăcerea din odaia Olguţei!

Şi gîsca asta de Rodica tocmai în odaia Olguţei se instalase! Lasă!...

Cu o furie metodică, îi luă pernele şi le vîrî subt pat. Acelaşi drum îl luară

pledul şi cearşaful. Pe patul gol, Puiu aşeză două scaune, un geamandan greu şi alte

diverse greutăţi şi forme, dintre care unele specific nocturne.

Apoi încalecă fereastra, se furişă pe lîngă zid şi intră în odaia lui. Îi pierise somnul. Se simţea singur ca niciodată şi era prea tîrziu ca s-o deştepte pe Monica: protectoarea lui. Nesomnul şi osteneala tristeţei îl făceau să se mişte greu, cu lehamete. Aprinse lumînarea:

"Dragă Olguţa..."

― Dragă Olguţa, repetă în şoaptă Puiu, cu sinceritatea absolută a îndrăgostitului cînd scrie întîia scrisoare de dragoste.

"... De cînd ai plecat toate merg foarte prost. Nu ştiu ce-i de făcut dar nu-i bine de loc! Tu nici nu scrii măcar şi-i foarte rău fără tine. Mai bine nu era vacanţă

decît aşa! De ce nu scrii nimica să ştim şi noi ce faci? Eu nu fac nimica,Dragă Olguţa..."

― Dragă Olguţa... .

Ochii i se umplură de lacrimi. Creionul îi căzu pe masă, capul pe mîni.

Umbra de pe părete era ca din Cuore de Edmondo de Amicis.

Plin de suspine şi de lacrimi, îşi trecu mînile peste faţă. Nu mai putea fără

Olguţa. Simţea că dacă nu vine imediat Olguţa... atunci... atunci...

Apucă din nou creionul...

"Dragă Olguţa,

'Niciodată nu ţi-am spus minciuni. Am să-ţi spun şi acuma tot adevărul, am să

dau tot pe faţă.

Ceînseamnă asta! De cînd ai plecat tu, Rodica-şi face de cap! Să nu crezi că

spun minciuni! Mă jur dacă nu mă crezi. Ce-s eu? Servitorul Rodicăi? Mă trimetesă-i culeg fructe, să-i aduc batistele din casă cînd îi la tenis, ca să rămîie singură

cu Mircea, mi-a stricat bicicleta (i-a strîmbat direcţia de un copac), mi-a pierdutcentura de piele albă. Şicîte şi mai cîte!

Nu mai pot suferi. Am tăcut eu destul! Acuma am să-ţi spun tot.

Ştii ce face Rodica noaptea? Ai să crezi că spun minciuni! Sare pe geam şi seduce în odaia lui Dan... Cînd erai tu aici nu făcea aşa. Nu i-am spus nimica luitanteAlice, fiindcă nu te-am întrebat pe tine. Dar spune şi tu dacă asta nu-i oadevărată..."

― Porcărie! exclamă Puiu, oprindu-se la vreme să nu scrie termenul pe care Olguţa nu-l tolera.

"...ticăloşie?

Trebuie să vii îndată la Medeleni. Altfel, cine ştie ce se poate întîmpla! Dacă

nu vii, eu spun tot lui tante Alice şi Monicăi. Prea îşi face de cap Rodica!

Îţi sărut mîna şi te rog să vii iute,

Puiu."

A doua zi, Puiu, sculat de la patru dimineaţa, încălecă pe Titi-Binghi ― calul mărunţel, pe care i-l dăruise Olguţa ― şi porni spre gară în galop, ca să nu scape trenul de Iaşi, scrisoarea fulminantă, care trebuia s-o aducă pe Olguţa la Medeleni.

*

Trecuseră patru zile de la expedierea scrisorii lui Puiu. Olguţa nu da nici un semn de viaţă.

Două zile în şir, de dimineaţă pînă seara, Puiu, călare pe Titi-Binghi, străjuise pe şosea, dincolo de sat, cu speranţa că el va fi cel dintîi care va da ochii cu Olguţa.

Ieşea pe poartă în galop victorios; la prînz se întorcea în trap resemnat. După dejun, înfruntînd arşiţa, pornea tot în galop. Seara se întorcea la pas, cu dîrlogii moi şi spinarea jalnică.

A treia zi după amiază se împăcase într-un chip de ajuns de original cu Rodica, reluînd raporturile sportive şi pe celelalte. De altfel, întîiul pas tot Rodica îl făcuse.

Rodica aflase, în sfîrşit, cine-i făcuse dezordinea impertinentă din odaie. La început se temuse de o venire intempestivă de-a Olguţei: stilul arhitecturii de pe patul ei era parcă al Olguţei. Se liniştise însă, nevăzînd-o pe Olguţa la Medeleni. Pe deasupra, Puiu, îi mărturisise ricanînd.