«noi», şi nu e vorba de o episcopală persoană întîia, ci de un veritabil plural. Dacă

«eu» nu e suficient de atrăgător pentru a scoate din singurătate pe un sibarit,

«noi» e atît de irezistibil, încît ar scoate dinminţi şi pe un sfînt.

Adia ― n-ai uitat-o pe Adina! ― e la Sălcii. Ea îţi trimete acest caiet adus de la Florenţa, pe care, mărturisesc, am vroit să ţi-l fur. Dar poeţilor li se cuvin toate cele, chiar şi femeile, pe cînd femeilor nu li se cuvine nimic, nici caietele destinate poeţilor.

Vezi ce rea sînt, bunule prieten! Vreau să fur tot din mînile Adiei. Păzeşte-o! E

aşa de mică!

Pe cînd îţi scriu, s-a aplecat peste umărul meu, şi apropierea ochilor ei verzimă face să mă cred la Veneţia, cu laguna alături şi gondola pe ea.

Lipseşte numai gondolierul cu păr buclat şi braţe de fier.

A dumitale devotată prietenă,

Ioana Pallă."

Dănuţ zîmbea. Un zîmbet pe care nu i-l văzuse niciodată Ioana Pallă, şi pe care nici nu i-l bănuia. Adăugase şi Adina numai două vorbe ghemuite subt fastuoasa slovă a Ioanei:

"Te aştept, Dănuţ,

Adina".

Zîmbetul lui Dănuţ se crispă: o milă acră.

― Te rog aşteaptă afară răspunsul.

Prezenţa acestei subrete imperative îl ofensa. Îi vorbise ca unei servitoare, ceea ce fu comentat cu satisfacţie de zîmbetul lui Gheorghiţă.

Doamnei Ioana Pallă.

Sălcii

62 Cei absenţi n-au niciodată dreptate (fr.).

"Iubită prietenă,

1

Într-adevăr, poeţilor li se cuvine tot, chiar, sau mai ales femeile. Dar poeţiisînt mai generoşi decît femeile, poate fiindcă le lipseşte simţul practic, sau poatefiindcă în această privinţă nu-s deloc femei. De aceea, iubită prietenă, fiindcă m-aionorat cu această denumire ― adevărat dar, cînd vine de la dumneata ― la rîndul meu, voi căuta să mă arăt vrednic de ceea ce-mi atribui. Îţi dăruiesc deci ceea ce voiai să «furi»: termenul acesta ― brutal şi injurios cînd ar porni de la mine ―

capătă o înaltă distincţiune estetică atunci cînd e rostit de dumneata. Primeşti? şipăstrează în frumoasele dumitale mîni caietul florentin. Mînile dumitale sîntvrednice de el; el evrednic de ele.

Cum însă trebuie să justific nu numai absenţele de pînă acuma, dar chiar şiabsenţa de astăzi, precum, şi pecele viitoare, voi încredinţa caietului florentin ―

carevă aparţine de azi încolo ― această delicată sarcină.

Primeşte, te rog, iubită prietenă, asigurarea trainicei solidarităţi care ne leagă

în trecut, prezent şi viitor,

Dan Deleanu."

Şi, fără sfială, cu o mînă sigură, transcrise pe întîia foaie a caietului florentin: GOL

"Sînt fratele motanilor!

Pe-acoperişuri nalte, prin ierburi, prin copaci.

Pe garduri sau pe turle,

Cu ochi lucioşi pîndesc.

Ascult cum sună sîngele, şi vînt, ca vîntul, sîntLa pîndă: salt, cădere, sau scurtă tresărire..."

― Altceva-i în livadă, ziua, şi altceva-i, noaptea, în odaia ei...

Mai de multă vreme, Puiu formulase această comparaţie, din care numai întîiul termen era verificat, al doilea avînd caracterul unui deziderat.

Puiu, însă, avea o minte logică. Ironia Olguţei, necruţătoare, îl ferea de năravul afirmaţiunilor deşarte ― şi în vorbă, şi în gînd. Aşa că în această comparaţie, referitoare la Rodica, Puiu nu pornea de la o experienţă ca să ajungă la o închipuire.

"...altceva-i, noaptea, în odaia ei", nu însemna, după cum şi mai sus s-a văzut, că Puiu vizitase odaia Rodicăi în timpul nopţii, în aşa condiţiuni, încît această

vizită să-i fi putut servi pentru exacta valorificare a jocurilor din livadă, mai mult sau mai puţin de tenis. Dar nici nu însemna că Puiu se bizuia pe simple imaginaţiuni pentru a devalorifica o agreabilă realitate.

Puiu primise în odaia lui oarecare vizita ale universalei Sevastiţa. Aşa că acel

"altceva-i, noaptea, în odaia ei" însemna numai că în comparaţia de mai sus, Rodica servise ca prim termen diurn, în livadă, iar Sevastiţa, ca termen secund şi nocturn în odaie. Cum însă ― şi asta izbutise Puiu să constate ― binevoitoarea

Sevastiţa nu putea înlocui pe rebarbativa Rodica decît în judecăţi abstracte ― căci, oricum, Sevastiţa faţă de Rodica era ca bostanul faţă de cantalup ― Puiu se hotărîre să cerce în odaia Rodicăi ceea ce gustase în odaia lui cu termenul suplinitor din judecata abstractă.

Asemenea conspiratorilor din vremea Renaşterii, care-şi ascundeau pumnalele şi spada subt umbra Vastei pelerine, asemeni trubadurilor, care purtau ghitara tot subt pelerină ― purta şi Puiu pelerină, dar nu spre a ascunde perfidă armă sau dulce instrument, ci pur şi simplu spre a nu i se vedea cămeşa de noapte. Căci Puiu avea un fel de slăbiciune pentru această suprapunere de negru flotant peste alb colant în plimbările nocturne.

Papucii, încălţăminte comodă de pus şi de scos, tăcută pe deasupra, întregeau echipamentul corsarului în floare de la Medeleni. Capul gol, neapărat, căci pălăriile pot fi uitate, capul, în astfel de împrejurări ale nopţii, avînd neajunsul de-a fi partea cea mai neglijabilă a trupului, supusă deci uitării.

În vederea acestei nopţi luase de la Dănuţ, cu consimţămîntul acestuia, o jumătate de sticlă de colonie, pe care o întrebuinţase deodată, alcoolizîndu-şi trupul, pelerina şi cămeşa, ceea ce-l făcuse de îndată să devie un fel de reclamă

originală a mărcii de colonie întrebuinţată de Dănuţ; bună marcă, de altfel, dar reclama exagerează totdeauna, cu scopuri binecuvîntate, desigur. Pe lîngă această

agrementare trupească, cine ştie ce reminiscenţe ale copilăriei petrecute în satul de munte ― laolaltă cu fetele şi flăcăii, pe, cînd se numea Mihu ― îl făcuse să

culeagă flori de busuioc, pe care le strînsesa în rnînile hărăzite dezmierdărilor.

Un singur lucru nesocotise Puiu în prevederile lui, următorul: cînd ai cincisprezece ani, cînd mănînci bine şi te zbînţui şi mai bine o zi întreagă, somnul nu te mai încolăceşte, cochetînd galeş, ci te buşeşte dintr-o dată, mai voinic decît cei mai voinici.

Astfel că aşteptînd stinsul luminilor şi adormirea celorlalţi, Puiu, mai expeditiv decît ei, adormise cu capul rezemat în pumn, pe marginea ferestrei, la care pîndea aşezat pe scaun.