Şi de astădată, pe lîngă bucuria domnului Deleanu "de-a aduce acasă", pachetele aveau şi scopuri strategice. Şi Olguţa şi complicele ei, domnul Deleanu, ştiau că două săptămîni de tăcere nu puteau trece neînregistrate de nervii doamnei Deleanu, cu atît mai mult cu cît de două săptămîni automobilul cu Olguţa la volan, umplut cu membrii cei mai asidui ai "Clubului burlacilor", hoinărise prin ţară, începînd cu mănăstirile Moldovei, pînă la Călimăneşti, unde cîştigase un nou

membru pentru "Clubul burlacilor", pe Herr Direktor, care, cu acest prilej, suspendase cura de Căciulata, înlocuind-o, patru zile de-a rîndul, cu una de şampanie & Comp. Tot la Călimăneşti, Olguţa fusese consacrată şampioană de tenis, primind, în această calitate, racheta, neînvinsă pînă atunci, a celui mai bun jucător de acolo, dimpreună cu o jerbă lirică, din partea aceluiaşi; aceasta din urmă

atestînd că şampionatul Olguţei fusese dublu.

Doamna Deleanu nu ştia nimic, dar trebuia să afle. Pachetele şi coşurile ticsite din automobil erau menite să moduleze cît mai dulce recepţionarea acestor veşti.

Tot drumul, minutarul kilometric vibrase mai ales spre optzeci: viteză care îngreuia aprinsul ţigărilor ― n-avea încotro nici domnul Deleanu ― şi care, totodată, exprima repeziciunea norului îndreptat spre Medeleni.

― Vini duduia Olguţa! sări Gheorghiţă de pe prispa bucătăriei, eu ochii la tromba de colb, lătrată de cînii satului.

Venise.

Sări de la volan, lăsîndu-l pe domnul Deleanu sa se descurce singur cu pachetele şi cu doamna Deleanu.

― Unde-i stăpînu-tău?

― Săru mîna...

Nici n-avu vreme să-i răspundă. Olguţa alerga spre apartamentul lui Dănuţ, aşa cum sărise din automobil: cu scafandrul de pînză în cap, cu mănuşile în mîni şi pardesiul cenuşiu strîns la mijloc de o centură lată.

― Cine-i?

― Eu.

― Tu, Olguţa! Ura! Intră.

Intră, descoperindu-şi faţa cu o mişcare violentă. Din nou răsări în ochii lui Dănuţ capul de tînăr voievod cu plete negre, ochi negri, ager şi imperativ, cu trăsături nete ca loviturile de paloş şi colorit copilăresc în obrajii plini.

O uitase parcă pe Olguţa. De cîte ori o vedea, avea un fel de nelinişte, ca în faţa unui veşnic temut şi admirat adversar, şi marea bucurie că-i sora lui.

― Mi-era dor de tine, Olguţa!

― Îţi mulţumesc. Vreau să-ţi vorbesc.

Se apropie de Dănuţ, cu faţa serioasă.

― Ascultă, Rodica vine noaptea în odaia ta?

Dănuţ se roşi.

Raportul "Olguţa-Buftea" era din nou stabilit.

― ...Da... cetim uneori împreună...

― Cu Rodica?! bufni Olguţa tăios. Ce cetiţi? Visul Maicii Domnului?

― Ştii...

― Vine?

― Da.

― În fiecare noapte?

― Da...

Olguţa aruncă o scurtă privire scîrbită odăii şi iar prinse privirea lui Dănuţ.

― O iubeşti pe Rodica?

― Vai, Olguţa! Eu? Pe Rodica?! E greu să-ţi explic... Rodica?!

― Atunci de ce-o primeşti la tine?

― Dacă vine...

― Te iubeşte?

― Da de unde!

― Atunci să vă fie ruşine? Şi ţie mai mult decît ei!

― De ce, Olguţa? se roşi Dănuţ mai tare.

― Să vă fie ruşine!

Niciodată n-o văzuse mai pornită, mai revoltată, mai puţin stăpînă pe ea.

― Am s-o iau pe Monica şi am să plec... Am să plec în străinătate cu Monica...

Să vă fie ruşine!

― Olguţa...

― Tu n-ai dreptul să spui nimic! Du-te la Bucureşti şi fă ce-ţi place, dar nu aici, la noi acasă, subt ochii Monicăi! Să-ţi fie ruşine!

― Olguţa dragă, dar n-am nici-o vină! Mi-a sărit în cap! Tu n-o cunoşti!

― Nu cunosc pe nimeni .Am ochii legaţi! Mi-a scîrbă! Am să plec... Şi eu sînt vinovată! Eu am adus-o la Medeleni... şi eu am s-o dau afară! zvîcni Olguţa, izbind cu degetul spre uşă.

― Olguţa... să-ţi explic, Olguţa...

Îi trînti uşa-n nas.

Dănuţ înghiţi în sec. Rămase pe loc, cu dubla impresie c-a fost laş şi prost. De altfel, din copilărie, după toate ciocnirile cu Olguţa, rămînea cu aceeaşi impresie: în copilărie, urmată de revanşe imaginare, situate în viitor; acuma, urmată de o simplă exclamaţie:

― De ce nu-s ca Olguţa! Ce fericit aş fi!