VERDE
Verde ghiduş: buratecii. Un buratec în palmă e întîia glumă a primăverii.
Verde melancolic: nucii cu miros amar. Băile cu frunze de nuc din copilărie(ce bine era!) Răţuştele de celuloid care înnotau pe valuri provocate cu degetul.
Culcarea în patul cald, cu mama la căpătîi. Poveşti. Etc..
Verde... Ultima frunză verde, pe care-o vezi din bancă, pe fereastra liceului.
Mizerie! Începe şcoala.
Fine
Memento: Caietul următor, de la anul, va fi al culorilor.
Să-mi samăn sufletul cu grîu. La anul să crească nou.
P.S. Negru: măslinele din hîrtia zidarilor ― ce poftă-ţi fac cînd le zăreşti din clasă, la lucrătorii care lucrează la casa de alături. Devin preţioase. Ai impresia că se vînd cu "caratul" ca diamantele.
Negrul miezului de noapte, în copilărie, cînd te deştepţi brusc, vezi strigoi cares-apleacă şi n-ai chibrituri. Icre negre: astrahanul miniatural al celor moi, care,de fapt, sînt cenuşii. Etc....
― Gata, Dănuţ... Ţi-aduci aminte unde erai cînd ai isprăvit caietul?
― Lîngă pădure?
― A doua zi ne-am plimbat călări: nu?
― Da...
Gîndul lui Dănuţ trecu prin pădurea de anul trecut... cu Monica alături...
― Monica, dă-mi un creion,
― Vrei să scrii ceva, Dănuţ?
― Da.
― Nu mai ai loc în caiet. Să-ţi dau un alt caiet.
― Ai caiete, Monica?
― Pentru tine.
― Nu. Caiet altădată. Acuma dă-mi un creion. Vreau să fac o rectificare.
Luă creionul şi ţinînd caietul pe genunchi, şterse titlul vechi Alunele veveriţei, şi scrise mare:
CAIETUL MONICA:
― Uite, Monica, adevăratul titlu.
― ...Caietul...
Sîngele continuă pe obraji lectura noului titlu.
― Monica, spune-mi drept, cum ştii tu să spui, ce impresie generală îţi face caietul acesta? Vreau să ştiu părerea ta.
― Ca valoare literară, Dănuţ?
― Nu. Ca fizionomie sufletească. Ce crezi tu despre cel care l-a scris?
― Dănuţ, e greu să judec! Mi-e prea scump caietul acesta. Şi tu... tu, Dănuţ, eşti fratele meu.
Se roşise, dar ochii ei îl priveau drept în faţă.
― Spune-mi, Monica!
― Te rog, spune-mi!
― ...Dănuţ ştiu eu! Ţi-e frică de viaţă... Ţi-e frică s-o priveşti în faţă... ţi-o ascunzi...
Dănuţ oftă.
― Ca emigranţii de pe vaporul lui moş Vania: nu, Monica? Mă joc de-a copilăria cu cît mă apropii mai tare de viaţă... Ai dreptate, Monica! La nouă, zece, unsprezece ani ― nu-mi aduc aminte exact vîrsta ― doream să rămîn copil... Sînt rari copiii care doresc aşa ceva. Eu doream. Acuma mi-e frică; tu spui: de viaţă ―
eu spun: de sufletul meu. E cam acelaşi lucru... Dar tu, Monica, dacă mi-aş pune destinul în mînile tale şi te-aş întreba: ce să fac? Să scriu înainte, cu ochii spre copilărie, şi să rămîn un Dănuţ curat, ca cel din anul trecut, sau să... trăiesc, să
privesc viaţa în faţă? Ce m-ai sfătui?
