― A venit şi Olguţa? întrebă Monica, văzîndu-l pe domnul Deleanu.

― Duduia Olguţa! tresări Mircea.

― Ţţ! Da unde-i Olguţa? întrebă a doua oară doamna Deleanu, încruntîndu-se.

― O plecat, coniţă! anunţă Profira cu placiditate, intrînd.

― A plecat?! se mirară toţi, în cor, afară de Puiu.

― Hă-hăă! Di cînd o plecat! întări Sevastiţa care intrase cu samovarul. O luat-o şî pi duduia Rodica,

― Unde-a plecat?

― La Iaşi, coniţă.

― ...! N-are decît să rămîie acolo! vorbi tare doamna Deleanu, în consternarea tuturora.

Singurul care bufni de rîs copilăreşte fu domnul Deleanu, cu şervetul la gură, irezistibil, căci doamna Deleanu, după un suprem efort de încruntare, îl imită, urmată de zîmbetul tuturor copiilor.

În prezenţa, ca şi în absenţa Olguţei, din copilărie se întîmpla la fel.

*

Olguţa opri automobilul la poarta casei Deleanu, spre mirarea Rodicăi, care, în tot timpul drumului vertiginos, nu putuse scoate nici o vorbă, de frica accidentului mereu posibil, şi din pricina exclamaţiilor ei, mereu vigilente.

Olguţa se dădu jos, îşi scoase masca şi se apropie de Rodica.

― Ascultă, Rodica, eu rămîn acasă.

― Vai! Hai cu mine.

― Nu! Ascultă bine ce-am să-ţi spun, vorbi Olguţa, cu ochii în ochii Rodicăi.

Mama ta are să te întrebe de ce-ai venit.

― Ea m-a chemat.

― Nu.

― Vai, m-ai amăgit?

― Da. Ai să răspunzi mamei tale că te-ai sfădit cu mine pentru totdeauna şi c-ai venit acasă fiindcă ţi s-a părut că nu-i demn să mai rămîi la Medeleni, ritmă Olguţa cu degetul propoziţie cu propoziţie, accent cu accent.

― Ce spui, Olguţa? Lasă glumele!

― Atunci inventă tu răspunsul pentru mama ta! Dacă preferi, spune-i că ţi s-a făcut dor de ea!

― Vai, Olguţa! se alarmă Rodica, nu m-a chemat să mă mărite?

― Nu.

― Vai!... Atunci de ce m-ai adus?

― Fiindcă ţi-a venit vremea să te măriţi!... Şi la Iaşi, adăugă Olguţa, făcînd semn şoferului să pornească, ai de unde să alegi!

Automobilul porni brusc, ca un pumn.

*

Dănuţ şedea la fereastră, cu ţigara aprinsă şi lampa stinsă. Avea nevoie de întuneric şi tăcere fiindcă se întîmpla ceva nou în sufletul său: privea două toamne, cum priveşti şuviţa de păr a unei fete, de mult păstrată, alături de însuşi părul din care-a fost desprinsă, abia despletit, după o lungă despărţire. O toamnă ca aurul stins, cea de anul trecut, o toamnă abia aprinsă, pe care-o văzuse deodată,

plimbîndu-se pentru întîia oară de cînd venise la Medeleni, prin livadă, fără rachetă

de tenis, fără gînduri străine, singur.

De ce se plimbase? Nu ştia nici el. Poate venirea toamnei îl chemase. Poate fiindcă era trist... Ciudat! Nu era trist fiindcă n-o mai ştia pe Rodica la Medeleni.

Nu simţea nici lipsa ei, după cum nu simţise nici nevoia ei. În perspectiva Olguţei şi a Monicăi, o vedea pe Rodica mai vulgară, suflet de rînd în trup de rînd, cu totul lipsită de acea dominatoare sau pacificatoare feminitate, care te face să te-nclini şi să săruţi firesc mîna unei femei, în preajma ei simţindu-te "tu", fără să te tutuieşti în vorbă, gînd şi faptă. Intimitatea cu Rodica era înjositoare. N-avea comun cu Rodica decît simetria sexuală. Şi dacă ar fi întîlnit-o mai tîrziu în viaţă, s-ar fi simţit umilit de fragmentul de trecut care-i făcea complici, dîndu-i Rodicăi dreptul să-l tutuiască, să fie familiară cu el, sau să-l privească de sus, cum te privesc în genere femeile de rînd, care te-au cunoscut subt aspectul animalic datorit mai ales intimităţii lor, fiind singurul limbaj posibil cu ele. Aşa-i şi cu prieteniile legate la beţie, într-o cîrciumă trivială, cu vin bun. După cîteva pahare, entuziast, fraternizezi cu orişicine. A doua zi vreunul din aceşti camarazi de vin, întîlnindu-te în viaţa normală, îţi face cu ochiul, te bate peste burtă, sau te pofteşte ― dacă nu-l pofteşti tu însuţi ― la el acasă. Te simţi degradat. Fără de vin şi de beţie, prietenul de astă-noapte îţi pare tot atît de neverosimil ca şi frecventarea cîrciumei în care l-ai cunoscut. Dacă eşti slab, îl înduri ― expiaţiune ―, dacă eşti tare, îi întorci spatele, cu riscul de-a auzi o înjurătură în stilul celor amical schimbate în noaptea cînd l-ai cunoscut. Totuşi, plecarea Rodicăi era o plecare, şi plecările oricui, după o convieţuire de vacanţă, mai ales, sînt triste. Ce incomodă era legătura aceasta pe care şi-o simţea cu toţi oamenii! Distrat şi indiferent în aparenţă, şi poate realmente, cîtă vreme trăia cu ei alături, devenea compătimitor în clipa cînd se despărţea de ei. Pe toţi îi iubea în momentul plecării, poate tocmai fiindcă nu-i luase suficient în seamă pînă atunci. Cei mai stupizi, cei mai vulgari, cei mai insuportabili, în clipa despărţirii încarnau pentru el majestatea melancolică a plecării. Pe toţi ar fi vroit să-i consoleze, să se arate blînd cu ei, să le arate că

înţelege tristeţa lor, pe care cei mai mulţi, desigur că nici n-o aveau. Uneori, gîndul că Tonel pleacă de la Lazăr ducîndu-se la militărie, că la anul nu-l va mai avea coleg îl făcea să regrete toate bruscheţile deseori arătate lui Tonel, să regrete că n-a fost mai blajin, mai prietenos, mai darnic ― deşi fusese suficient ― mai atent cu el. Dacă n-ar fi fost prea leneş, şi dacă între gînd şi faptă n-ar fi vegheat, permanentă, o prăpastie, desigur că i-ar fi trimes lui Tonel un mandat poştal şi o scrisoare afectuoasă ca unui prieten tuberculos.

Astfel şi cu Rodica. Îi părea rău după ea, fiindcă, plecînd, încetase de-a fi Rodica, devenind Plecarea. Dacă n-ar fi avut o bogată experienţă a întristărilor care-l stăpîneau după toate plecările, ar fi putut crede că o iubeşte pe Rodica.

Noroc că plecase Olguţa! Ea ar fi crezut, desigur, că deprimarea lui, în timp ce toţi ceilalţi ascultau zîmbind povestirea escapadei Olguţei şi a tatălui său, e datorită

Rodicăi şi nu plecării.

În tot cazul, simţise nevoia singurătăţii. Se sculase de la ceai, înaintea celorlalţi, şi plecase în livadă. Acolo întîlnise toamna, deodată, ca o cerească des-pletire subt ochi. O adiere de vînt îi aruncase frunzuliţe galbene în faţă. Privise mirat, cerul, livada, zarea asfinţitului... Da! Venise toamna, fără s-o presimtă, fără

s-o aştepte, ca în anii trecuţi, ca anul trecut mai ales.

Sigur, venise toamna.

Toamna!

Cuvîntul care-i cădea pe inimă, umplîndu-l cu grave sonorităţi, bronzînd cadenţele inimii. Se deschideau iară, de aur, porţile prin care se duc vacanţele copilăriei .Dezmierdase trunchiul unui nuc. Culesese o nucă. Verdele amar al nucilor! Toată melancolia lui Eminescu e în frunzele de nuc. Subt nuci, în preajma toamnei îţi vine să oftezi, dar surîzi. Foşnetele erau mai uscate. Glasuri în cer!

Soarele galben îşi stingea luminile şi se ducea, ca acei nenorociţi japonezi, atît de singuri pe străzile oraşelor europene, cu marfa lor naivă şi exotică, pe care nimeni nu le-o cumpără.

Venise toamna, cu semnul plecărilor.

Venise!

Şi, ca o pasăre care şi-a regăsit vechiul cuib tocmai în clipa cînd trebuie să-l părăsească pe celălalt, pentru a intra în cîrdul plecărilor de toamnă, Dănuţ îşi regăsise sufletul de anul trecut, aşa cum îl lăsase, plin de Alunele veveriţei, acuma, cînd vacanţa era în declin.

...De asta şedea singur la fereastră, cu lumina stinsă.

Uneori răsuna ropotul căderilor de fructe, grăbind parcă izgonirea anotimpului sfîşiat.