Pamfil căuta odaie, Pamfil află că Leonora fusese trădată şi ea la rîndul ei, de infidelul la-la-la-la. "Rămîi în odaia mea, Pamfil" "Rămîi în braţele mele, Leonoro!" "Oh, Pamfil!" "Oh, Leonoro!" Caramfil aşteptă singur la berărie, cu zece halbe, pe care le-ar fi umplut cu lacrimile lui, dacă sincerul Caramfil ar fi ştiut de trădarea perfidului Pamfil. Erau prieteni inseparabili!

Rîdeau toţi, în frunte cu doamna Deleanu.

― Se făcu seară şi Pamfil tot nu venea. "Cum o să mă-ntorc singur acasă, fără

de Leonora şi fără de Pamfil? îşi zise Caramfil, oftînd şi plătind talului douăzeci de halbe, căci afară era cald şi Caramfil era gros. Mai bine mă mut la hotel!" se hotărî Caramfil, sculîndu-se de pe scaun, împovărat de durere şl de bere. Astfel, Caramfil se mută la hotel şi Pamfil la Leonora... Dar... I-a prins! ...toate cele-s trecătoare, chiar şi amorul lui Pamfil pentru Leonora, precum şi amorul Leonorei pentru Pamfil! Aşa că într-o bună zi, cu cine credeţi că se trezeşte Caramfil la berăria unde

zilnic îl aştepta pe Pamfil, consumînd douăzeci de halbe? Chiar cu Leonora întovărăşită de Pamfil... "Tu, Leonora?" "Eu, Caramfil!" "Tu, Pamfil?" "Eu, Caramfil!" "Ai venit Leonoro?" "Am venit Caramfil!" "Mi-ai adus-o, Pamfil?"

"Ţi-am adus-o, Caramfil!" "Oh, Pamfil, de cînd te-aştept!" "Oh, Caramfil, de cînd te caut!" "Oh, Leonoro!" "Oh, Caramfil!" "Pupaţi-vă", zice Pamfil. "Pupă-mă", suspină Leonora. "Pup-o", zice Pamfil. "Şi pe tine, Pamfile", zice Caramfil.

"Pupă-mă, Caramfile", zice Pamfil. Şi se pupă. În ziua aceea, Pamfil, Caramfil şi Leonora ar fi putut

umplea cu lacrimile lor cele şaizecei de halba consumate. Găci Leonora era femeie, iar Pamfil şi Caramfil prieteni inseparabili... Cafeaua, mamă dragă.

*

Toţi ştiau că Dănuţ scrie o nuvelă, nu din cauza Monicăi, ci dintr-a lui Dănuţ, care, într-un moment de orgolioasă expansiune o anunţase pe doamna Deleanu că

scrie o nuvelă. Atît se ştia. Monica ştia mai mult, dar nu spunea nimănui, nici chiar Olguţei care zilnic, după dejun şi după masă, compunea năzdrăvănii, atribuindu-le lui Metaforel, spre indignarea biruită de rîs a doamnei Deleanu şi spre hazul celorlalţi.

Titlul nuvelei lui Dănuţ era Troiţa. Eroii: un băiat de liceu, un zarzăr înflorit şi o fată cu ochii verzi.

Troiţele răsar călătorului la răspîntii de drumuri. Tot la o răspîntie răsărise Troiţa eroului lui Dănuţ: la încrucişarea copilăriei cu tinereţa. Troiţa era zarzărul şi fata, dimpreună, căci zarzărul, cu albul lui hohot, acoperea tocmai fereastra odăii unde era fata cu ochii verzi ca frunzele, cînd floarea s-a scuturat.

Subiectul nuvelei îi venise fulgerător. Într-o dimineaţă cu foşnete galbene şi limpede chilimbar de soare Dănuţ se deşteptase auzind o ciocănitură la uşă. Intrase Gheorghiţă.

― Conaşule, mi-o spus duduia Monica sî ti trezăsc, c-o înflorit zarzării.

Gheorghiţă-i aducea de la Monica o creangă de zarzăr bifurcată rămuros cum sînt coarnele cerbilor bătrîni, înflorită, înflorită în plină toamnă. În clipa aceea, la ferestre zîmbiră poveştile copilăriei, şl Dănuţ era frumos de fericire, ca un copil cu cercei de cireşe.

Toată dimineaţa se plimbase cu Monica prin livadă. Nu înfloriseră toţi zarzării.

Numai unii, mai timid decît primăvara, cu parfum mai suav, ca o amintire împăienjenită a celuilalt, încrezători şi zîmbitori ca nişte copii veniţi în cămeşi de noapte să se încălzească la focul toamnei.

Se scuturau frunze, plutea parfumul amar al toamnei, pe cerul albastru şerpuiau cîrduri călătoare ― dar înfloriseră zarzării.

Dănuţ avea încîntarea aceluia care ar întîlni îngeri în drum. Nu-i venea să

creadă. Zîmbea. Apuca mîna Monicăi, o strîngea, o lăsa, ca să pipăie cu vîrful degetelor crengile înflorite. Se întîmplase un miracol în livadă şi altul în inima lui Dănuţ.

Erau atît de frumoşi zarzării înfloriţi în toi de toamnă încît Dănuţ nici nu băgase de seamă cît de frumoasă era Monica, subt albastrul mai închis al cerului, care-i făcea părul mai auriu ― de un auriu primăvăratec ― şi-n preajma zarzărilor

bucuriei, care-i făceau obrajii mai rumeni.

Tîrziu, după o dimineaţă întreagă de zarzări, soare, zîmbete şi exclamări, lui Dănuţ îi venise să scrie, Monicăi, să plîngă.

Era sfîşietoare bucuria acelei dimineţe, lac blond cu uşoara dîră de spumă a zarzărilor, ca şi cum un înger nevăzut într-o barcă străvezie şi-ar fi muiat degetul în apă, însemnîndu-şi trecerea prin melancolia toamnei.

După-amiază, Dănuţ se retrăsese în apartamentul lui. Monica îi preparase, în ascuns, un pahar mare de cafea neagră.

Nu scrisese nimic în după-amiaza aceea. Vorbise cu Monica. Uitase să se pieptene. Numai noduri castanii şi arămii, părul îi era ca şi sufletul: tumult, dans, spirală deasupra unui zîmbet.

― Monica! Monica! Să iubeşti un zarzăr!

― Să crezi că-l iubeşti.

― Da. Să crezi că iubeşti un zarzăr! Ce poate fi mai delicios? mai delicat? mai proaspăt? Adorabila confuzie a copilăriei în faţa dragostii... Monica, îl vezi pe băieţel, după o noapte de nesomn, cu părul şi pelerina stropite de petale... de petale albe ca noiţele pe o unghie de copil... văzînd deodată zarzărul care a înflorit peste noapte, lîngă el, la capul lui, fără ca el să ştie... Soarele răsare. Zarzărul e alb şi soarele îl suflă cu mărgean ca obrajii fetiţelor cînd se roşesc. Băieţelul vrea să

plece, fiindcă e trist după o noapte de singurătate şi nesomn. Cine-l cheamă din urmă? O bătaie de inimă, ca atunci cînd îţi răsare dragostea. Se întoarce, priveşte...

Ochii lui, Monica, în care un zarzăr înflorit se oglindeşte alb şi roz, ca un nour pe obrajii dragostii... Se repede. Pelerina-i cade. Vrea să sărute, să strîngă în braţe...

Monica, să săruţi un zarzăr şi să crezi că săruţi! Să ai o creangă în braţe şi să crezi că iubeşti! În clipa aceea, Monica, îngerii sînt aproape, livada e mai albă, se întîmplă un miracol: un copil a sărutat un zarzăr! Zîmbeşte cerul. O sărutare a rostogolit petale albe... Simţi, Monica? Trebuie să cînţi în clipa aceea. Soarele, cerul, pomii trebuie să cînte ― să cînt. S-a întîmplat un miracol pe pămînt!

Livezile înfloresc în cor. Totul e copilăresc. Albinele murmură. Soarele se înalţă

mai sus. Un copil a sărutat un zarzăr. Pămîntul e un început de poveste...

În după-amiaza aceea, titlul nuvelei ― căci Dănuţ o numea nuvelă ― fusese Un copil a sărutat un zarzăr!

Toate cîntau în după-amiaza aceea. Totul era copilăresc. Pămîntul era un început de poveste, căci un copil sărutase un zarzăr: Dănuţ, într-o clipă în care toate livezile lumii albiră, se-mbujorară şi se scuturară, roiuri-roiuri, o sărutase pe Monica: obraz alb în galben asfinţit de toamnă, cu genele prelungite de două

lacrimi...

*

Eroina lui Dănuţ avea ochi verzi şi părui negru.

A sărutat-o pe Monica Dănuţ, sau nălucirea unui zarzăr înflorit?

Blîndă ca de obicei, Monica era trista ca de obicei, dar nimeni nu ştia, căci Monica zîmbea ca de obicei.

Dănuţ era absorbit de nuvelă.

*

Cunoscuse Dănuţ pînă atunci ce înseamnă bucuria de-a aştepta o metaforă. O

aştepţi: va veni din cer sau din pămînt? Îţi bate inima. O auzi apropiindu-se în bătăile inimii. Şi deodată este. O vezi, nouă ca o altă planetă în care trăieşti, a ta totuşi. Era lîngă tine, dar vine străfulgerînd prin cosmice spaţii. Luceafăr desprins din cerul care eşti tu însuţi, oprit şi cules ca un fruct scuturat de mîna ta.

Dar nu cunoscuse încă Dănuţ fericirea de-a aştepta un om. Un om! Alt om decît tine, avînd un suflet, altul decît al tău, imens ca şi al tău. Nu-l cunoşti. Nici numele nu i-l ştii. Nu l-ai văzut niciodată. Ţi-e străin. E o respiraţie în întuneric. Nimic alt.

Îl aştepţi. Se apropie cu pasul lui. Îţi bate inima ca atunci cînd cineva vine spre tine prin întuneric. Cine-i? Cum e? E în afara ta? E înlăuntrul tău? De unde vine?

Ce s-a întîmplat! Nu mai eşti. Ca o pulpană învăluind subit trupul care-o poartă, într-o izbucnire de vînt, blînd şi năprasnic te-ai lipit de el. Eşti el, din cap pînă-n picioare. Eşti în sufletul lui, eşti privirea şi vorba lui. Te-ai pierdut în el.

Străveziu ca aerul, îl împresori. E prizonierul tău. Crede că-i liber, crezi că eşti liber, dar te-a furat şi l-ai furat.