Cu scrisoarea în mînă, Monica porni spre odaia ei. În antret o întîmpină Olguţa, în costum de călărie.

― Melizando, îţi aduc o scrisoare de la gară.

― Mie?

― Da, Melizando. Un nou Pelléas?

― Nu ştiu nimic! se miră Monica, luînd în nună voluminosul plic

"recomandat".

― Facem o partidă de tenis?

― Nu mai călăreşti?

― Cum vrei tu, Melizando! zîmbi Olguţa.

― Eu aş sta în odaie... Da cum vrei tu!

― Tu ce vrei, Cuţulachi?

― Călărie! izbucni Puiu, mai mîndru să călărească alături de Olguţa, chiar pe mărunţelul Titi-Binghi, decît să nu-i poată răspunde la nici o minge.

― Facă-se voia ta!

*

Bucureşti, 7 septembrie 1914

"Dragă Monica,

Dă-mi voie să-ţi mulţumesc şi să-ţi cer scuze. Abia cînd am ajuns la Bucureşti,am înţeles raţiunea invitaţiunii tale de a-ţi scrie de aici din cînd în cînd. LaMedeleni, am crezut ca e o simplăgentileţă, o atenţie pentru cel care plecadescurajat. Ajuns aici, după cîteva zile de izolare sufletească, mi-amdat seamă că

singura bucurie la care mai puteam aspira era aceea de a scrie la Medeleni. Cui?

Olguţei ― ştii prea bine ― n-aş fi avut curajul. După o vacanţă întreagă, abia de îndrăznesc să-i spun pe nume, şi parcă tot ezit. Lui Dan? El e prea ocupat cu ce scrie ca să se intereseze de altceva în afară de eroii lui. Singura fiinţă de la Medeleni care mă invitase să-i scriu ― altfel n-aş fi îndrăznit ― şi care mi-ar fi cetit scrisoarea cu aceeaşi bunătate lucidă şi atentă CU care îmi primea şi confidenţele era Monica.

Încă o dată, îţi mulţumesc, şi dă-mi voie să admir în tine ceamai delicată

inteligenţă din cîte mi-a fost dat să întîlnesc. Era şi natural să n-o găsesc la unbărbat. Am bucuria şi mîndria că dacă nu m-am întors de la Medeleni cu ce

speram ― copilăreşte ― cînd am plecat în vacantă, am cîştigat în schimb o prietenie din acelea care te lasă incredul ― cînd le vezi în cărţi ― şi evlavios, cînd le descoperi în viaţă. Sufletul mi-e trist, dar nu gol. Alături de mama şi de tata, pe care îi iubesc, dar de care sînt străin ― ca toţi copiii faţă de părinţii lor ― te am pe tine, deopotrivă de aproape ca şi ei în afecţiunea mea, dar legată prin egala transparenţă a prieteniei.

Sînt în plin examen, fără emoţie şi fără entuziasm. Regret că sînt atît debinepregătit. Invidiez emoţia absorbantă a camarazilor pentru care examenul e un jocde loterie. Desigur că fiecare dintre ei a lăsat odragoste acolo unde şi-a petrecutvacanţa, dar nici o tristeţă, nici o reculegere nu-i distrage din efervescenţaşcolarului în examen. Un răspuns norocos la oral îi face să delireze pe coridoare.

Fac tumbe, îşi calcă în picioare chipiile, de care speră că se vor despărţi pentrutotdeauna, aruncă în plafon cartea obiectului respectiv, fără să mai ţie socoteală

că prin aceasta diminuează preţul oferit de anticar. Într-un cuvînt, pentru ei uniculdispensator de bucurii şi amărăciuni este examenul.

De cenu pot fi şieu la fel cu ei? Nici măcar nu pot fi camaradul lor, deşimajoritatea sînt băieţi cumsecade. Dar mă frapează ca niciodată vulgaritatea lor.

Înainte de-a vă cunoaşte pe voi, o suportam, mă obişnuisem cu ea, o confundamchiar cu însăşi formula veseliei în mai mulţi. Credeam că-i singura fizionomie aglumei şi a rîsului, aceea pe care o vedeam zilnic la şcoală, de cînd intram pînă

cînd ieşeam. Olguţa mi-a dat un alt criteriu. Am căpătat de la ea noţiunea vie ―

nu livrescă ― a exuberanţei irezistibile, care-ţi schimbă ritmul sîngelui,făcîndu-te vesel cum te-ar face tînăr: adevărată ploaie de primăvară. Ce exil,Monica, atmosfera liceului, după a casei voastre! Rîsul Olguţei ― pe care de atîtea ori îl aud ― îmi pare sunet din altă viaţă, fără de echivalent aici unde mă

găsesc. Îmi devalorifică ― sau îmi valorifică exact, pentru întîia oară ― pe toţi oamenii, toate atmosferele, toate decorurile. Probabil că marii compozitori muzicali, atunci cînd ascultă melodiile care abia se încheagă în sufletul lor, dacă

nu-s complect absorbiţi de ele şi dacă primesc simultan şi zgomotele vieţiiexterioare, au aceeaşi impresie de exil în viaţă şi de trivialitate a lumii în caretrăiesc. Dar aceştia au măcar făgăduinţa muzicei exprimate! Eu n-am nimic,Monica, decît sunetul Olguţei, mereu vibrînd în mine, şi izolarea mea printreceilalţi. Sînt prizonierul acestei vibraţii, pe care numai eu o aud, şi care,izolîndu-mă de ceilalţi, mă face să-i privesc sluţiţi, fără de bunătate, şi să-i audbarbari, fără de putere.

După cum vezi, Monica, nu ştiu să suport cu bărbăţie reintrarea în viaţă. Şin-am, măcar, deprimarea aceea violentă ― atît de minuţios reprezentată şi analizată de literatura romantică ― deprimare care se elimină de la sine prin însuşi excesul care o consumă. Nici nu simt nevoia să plîng, nici să nu mă hrănesc, nici să nu dorm. Nici într-o clipă nu mi-a venit gîndul să mă sinucid: ispită puerilă, pe care am cunoscut-o odată, şi despre a cărei romanţioasă futilitate mi-am dat perfect seama cînd am devenit lucid. Am rămas cum eram şi înainte: izolat. Cu o deosebire fundamentală însă. Înainte, eram izolat de ceilalţi din cauza sufletului meu, suprasaturat de lecturi; acuma, sînt izolat de ceilalţi din cauza altui suflet, care nu-i al meu, pe care-l doresc şi care niciodată nu va fi al meu. Mi-ai spus-o tu, Monica, şi-ţi mulţumesc pentru că ai avut o singură dată curajul să fii crudă cu

mine, tu, atît de bună. Sînt oamenifăcuţi să iubească o singură dată în viaţa lor, şialţii făcuţi să fie iubiţi pentru totdeauna. Viaţa avrut ca tocmai Mircea Balmuş,care face parte din categoria întîia, s-o întîlnească pe Olguţa.

Nu simt nici revoltă, nici amărăciune împotriva vieţii. Olguţa ― oricum ţi-ar arăta-o viaţa, şi orice ţi-ar fi ― e un dar din acelea cu care viaţa nu-i darnică.

L-am primit pe jumătate, cunoscînd-o numai. Îl voi socoti întreg fiindcă o iubesc.

Cîţi oameni nu-s care iubesc o viaţă întreagă amintirea unui mort sau a uneimoarte! Mă voi număra printre aceia, şi de la ovreme mă voi socotifericit numaifiindcă iubesc.

Nu-mi dau seama de măsura în care cele de mai sus sînt sincere şi valabile, daraş dorisăfie.

Îmi displace fanfaronada şi grandilocvenţa, mai ales cînd vorbeşti deresemnare, şi mai ales cînd îţi vorbesc ţie, Monica. Ai deplina libertate să judeciceea ce-ţi spun şi să-mi împărtăşeşti şi mie aprecierea ta, de a cărei sinceritatesînt mai convins chiar decît despre a mea.

Totuşi, cu nimeni nu mi-euşor să fiu sincerdecît cu tine. Spre tine gîndurile şisufletul se îndreaptă natural, ca floarea-soarelui după soare, aşteptînd să leluminezi. Cu tine sinceritatea nu e un efort; dimpotrivă, reticenţele necesareuneori între un băiat şi o fatăîmi par nefireşti şi greu de păstrat. De asta îţi voiîmpărtăşi o observaţielămurită abia acum, la Bucureşti.

Închipuieşte-ţi că o iubeam peOlguţa cu mult înainte de-a o cunoaşte!

Prietenia mea pentru Dan ― adevărată vasalitate ― nu era decît o formă o iubiriimele pentru Olguţa. O presimţeam pe Olguţa în Dan, fără să-mi dau seamă, şi deaceea, înainte de-a o cunoaşte pe Olguţa, prietenia mea pentru Dan aveacaracterul unei iubiri. Pe atunci nu-mi puteam explica şi eram turburat, ca de unechivoc descoperit în mine, de emoţiile pe care mi le dădea apariţia lui Dan. Mă

intimida şi eram fericit lîngă el, prea fericit, simţind nevoia de-a tăcea mai multdecît aceea de-a vorbi, atît de caracteristică prieteniei. Eram «sedus» de prietenulmeu. Şi de aici se năştea susceptibilitatea mea pentru tot ce mi se părea că-lînstrăinează de mine şi de atmosfera de perfectă puritate în care doream să

trăiască ― susceptibilitate care-l revolta ca o tutelă şi pe care o trata fără

menajamente, brutal chiar. Aceea e singura brutalitate din partea oricui, pe caream tolerat-o, pe care am acceptat-o, fără mirare la început, cu consternare maitîrziu. Mă «repezea», Monica, mă maltrata. Uneori nici nu-mi răspundea laîntrebări. Alteori îmi întorcea spatele. Într-un cuvînt, mă tiraniza, conştient parcă

de puterea pe care o avea asupra mea. Deşi timid, am fost întotdeaunaindependent şi mi-am apărat independenţa cu energia taciturnă şi netă pe carenumai timizii o au ― o cunoşti prea bine ― şi care surprinde ca explozia unui pahar cu apă pe cei care confundă timiditate cu debilitatea voinţei.

Totuşi, faţă de Dan, abdicasem la tot ce, pînă atunci, fusese cheia de boltă aconstrucţiei mele sufleteşti. De cîte ori nu m-am întrebat: de ce? Niciodată n-amavut curajul să-mi răspund cu francheţă: fiindcă îl iubesc. Vedeam în această

iubire nemărturisită, o monstruozitate, o aberaţie, pe care n-aveam curajul s-oprivesc în faţă, deşi, zilnic îi simţeam efectele. Abia acum îmi dau seama şi mă

cutremur, nu fiindcă «iubirea» mea pentru Dan ar fi avut un substrat echivoc ―

nu-l avea ― dar pentru că atîta vreme am putut convieţui cu o ipocrizie faţă de

mine însumi, neavînd tăria să o suprim. E actul cel mai urît al conştiinţei mele: ţi-lspovedesc ţie, ca să măcunoşti mai bine. Oare toate marile prietenii dintre băieţiau la bază aceeaşi confuzie? Nu ştiu! În ce mă priveşte, simt lămurit că fără deasta n-aş fi avut pentru Dan o prietenie de egală intensitate. În prietenie, darulsufletesc, de o parte şi de alta, trebuie să fie complect şi egal. Dan nu ştie să dea: elacceptă. E prea distrat ca să fie capabil de amănunţitul devotament aiprieteniei. E