prea leneş sufleteşte, ca să aibă neprecupeţitele solicitudini şi sacrificii aleprieteniei. De cînd îl cunosc, niciodată n-a simţit nevoia să-mi facă vreoconfidenţă. Eu, pînă să nu vă cunosc pe voi, i le-am făcut pe toate, în mod, ca totulnatural, nefiind solicitat decît de mişcarea de reflux a prieteniei, pe care Dan n-ocunoaşte.

Ce ştiu eu din sufletul celui mai bun prieten al meu? Cîteva poezii şi unelefragmente de viaţă. Ce cunoaşte el, dintr-al meu? Adică ce nu cunoaşte? Mă temînsă c-a uitat: e prea neglijent ca să păstreze chiar spovedaniile unui prieten.

Pentru el prietenia e un antract, o distracţie provizorie; pentru mine e singuraoglindă în care încap total, singura oglindă odihnitoare ca o baie în rîu de munte.

Şi totuşi îl iubesc. El va rămîne totdeauna pentru mine un mare prieten. Eupentru el? Dumnezeu ştie!

Ce farmec ciudat şi rar a pus viaţa în aceşti doi fraţi: Olguţa şi Dan. Atît deosebiţiunul de altul, fraţi totuşi în acelaşi farmec: veselie, la Olguţa, frăgezime decopil melancolic, la Dan.

Cînd am aflat, anul trecut, că Dan are o soră, şi cînd am cunoscut fragmentedin scrisorile Olguţei, pline de tachinări la adresa mea, am avut convingerea că

veselia Olguţei e o mască adorabilă, mască totuşi. Credeam că are aceeaşifizionomie ca şi Dan. Sau, mai exact, o compuneam imaginativ, cu tot ceea ce mă

fermecase Dan, feminizînd aşa cum puteam.

M-am înşelat? Nu ştiu! Dar am impresia că aceeaşi putere cu două feţe eîntr-amîndoi. Melancolia aparentă a lui Dan e ca o osteneală datorită unei preamari exuberanţe lăuntrice. Exuberanţa aceea există în el, identică exuberanţeiaparente a Olguţei. În Olguţa, acea melancolie, vădită la Dan, sînt sigur că există,dar e ascunsă subt exuberanţă. Sînt fraţi amîndoi: o simt perfect eu, care-i iubescpe amîndoi. Cu singura deosebire, că la unul şi la altul alternanţa de exuberanţă şimelancolie e invers aşezată. Ceea ce e aparent la Dan, e ascuns la Olguţa. Ceea cee aparent la Olguţa, e ascuns la Dan.

Acestui mod de a judeca ― poate greşit ― datoresc un sentiment cu desăvîrşire ciudat, pe care mi-l inspiră Olguţa, dimpreună cu celelalte: un sentiment de sfîşietoare milă. O milă protectoare, duioasă, ca aceea pe care-o au părinţii care-şi adoră copiii, văzîndu-i că intră în viaţă copii. Mi-e frică să nu sufere, Monica. Sînt îngrozitoare suferinţele acelea care rîd mult! Suferinţa lor nu se refugiază în muşchii feţii, nici în glandele lacrimale, ci cade în adîncimile sufletului. Nu ştiu nici să plîngă, nici să se zbată. Tac şi sufăr, pironiţi de acelaşi tăiuş, din ce în ce mai profund, pînă în cele mai lăuntrice ţesuturi sufleteşti, Nu-ţi pare ciudat, Monica, să-mi inspire tocmai Olguţa ― ea care mă

intimidează cum nici un profesor sau examen nu m-a intimidat ― un astfel de sentiment? Logic, ar trebui să-l înlătur. E prea dominatoare Olguţa, prea puternică, prea decisă, prea biruitoare, ca să aibă cineva temeritatea de-a o

compătimi. Totuşi, o intuiţie irezistibilă menţine şi alimentează necontenit acestsentiment zadarnic. Ce pot face eu pentru Olguţa? Eu, Mircea Balmuş? Dar tu,Monica, inteligentă, devotată, bună, generoasă, lucidă, poţi să veghezi. Defapt, tu eşti singurul sprijin al Olguţei. Te iubeşte şi te stimează. Tu ştii să fiiprietenă altfel decît Dan, şi tu eşti singura ei prietenă, singura ei soră. Ea, cea maibine dintre noi, ştie că nu eşti Melizandă. Tu, singură dintre toţi, o poţi... ştiueu,ocroti. Deşi excesiv de inteligentă, Olguţa poate fi uşor înşelată. Se simte preaputernică în faţa oamenilor ― şi este realmente ― o distrează prea mult, cu toţii, mărindu-i colecţia de «păpuşi», fiecare prin contribuţia de ridicol propriu, ca să

aibă în faţa lor atenţia şi neîncrederea precaută, comună ţăranilor şi oamenilorslabi. E o fire prea generoasă, şi ceilalţi sînt prea puţin. Napoleon în Spania n-afost învins prin lupte făţişe, ci demoralizat prinhărţuieli perfide. Aceasta-iprimejdia care-o pîndeşte pe Olguţa. Armele ei sînt făţişe, ale celorlalţi ascunse,mai ales în faţa ei. E prea strălucitoare prin toate cele, ca să nu deştepte mereurăutatea coalizată a invidiei. Mă uitam la Rodica: nu-mi explic cum a pututOlguţas-o aleagă pe Rodica! În faţa Olguţei era ca un clopoţel în mîna care-l sună. Pe laspateînsă ― am remarcat de multe ori ― o duşmănea pe Olguţa, meschin evident, cu suflet de slugă, care la bucătărie urăşte pe stăpîn pînă şi pentru că i-a dat bacşişul care-i măreşte capitalul adunat din furturi tolerate şi daruri generoase.

Totuşi, Rodica se bucura la Medeleni de consideraţia datorită prietenelor Olguţei.

Şi sînt convins că Olguţa o credea veselă, prostuţă, inofensivă: «Buftachi», cum îispunea. Şi cîte Rodice n-o pîndesc pe Olguţa, nu izolate, ca la Medeleni, cisolidarizate.

Să dea Dumnezeu să mă înşel! Aceste gînduri mă urmăresc aici, departe deOlguţa. Lîngă ea, era imposibil să nu privesc totul cu cel mai temerar optimism ―

şi poate că atunci aveam dreptate. Poate că aici sentimentul de relativă dezarmarea Olguţei e datorit sufletului meu, singur cu mine, pe cîtă vreme încrederea de laMedeleni îmi venea de la Olguţa, era o emanaţie de-a ei.

Logic, îţi spuneam şi mai sus, pot să argumentez că n-am dreptate, dar chiarrămînînd fără replică sufletul nu e convins.

Să-ţi povestesc altceva în legătură cu Medelenii. Alaltăieri a venit Gheorghiţă

pe la noi. Mama îl vede cu mare simpatie, ca pe tot ce vine din Moldova. Aşa că

Gheorghiţă, abia sosit la Bucureşti, s-a şi grăbit să ne viziteze. E greu să-ţi descriubucuria pe care am simţit-o văzîndu-l pe Gheorghiţă! Parcă aş fi primit oscrisoare de la Olguţa. Pe fratele meu ― dacă aş avea unul ― nu l-aş fi revăzut cu aşa demonstraţii de bucurie ca pe Gheorghiţă. Îmi venea să-l poftesc în odaie ―

de altfel l-am şi poftit ― să-l arăt tuturora, să-i strîng mînile afectuos, să-i fiu cît mai agreabil. E un spectacol să ne vezi, pe Gheorghiţă şi pe mine, discutînd. Eu caut să aducă vorba despre Medeleni, subiect care îl pasionează şi pe el, dar exclamă numai: «Hii, s-o fi văzut pe duduia Olguţa cum o intrat cu otomobilul!»

etc. ... Olguţa, mai ales, îi provoacă exclamaţii dese, dar numai exclamaţii.

Reacţionează în faţa ei ca la o defilare de 10 Mai sau ca în faţa unei clădiri cudouăzeci de etaje. Alteori abundă despre întîmplările din sat. Şi totuşi, e singurulom cu care stau de vorbă, fiindcă e singurul care vine de la Medeleni. Ce s-ardistra Olguţa să ne vadă discutînd, în timp ce Gheorghiţă grijeşte apartamentul luiDănuţ, şi eu supraveghez oarecum în calitate de prieten! Mai este şi Coco,

papagalul lui Nae, pereche binecunoscută de Olguţa. Îmi pare rău că nu pot să-idescriu aceste scene. Ar avea nişte «păpuşi» de tot hazul.

Curios! Înainte, adicăla începutul vacanţei, mă temeamsănu devin şi eu unadin păpuşile Olguţei. Acuma aş fi mulţumit şi cu atîta, dar mă tem că nici

«păpuşă» de ajuns de interesantă nu-s. Mi se pare că fostul «Hardtmuth», odistramai mult decît «duduia Mircea», devenită Mircea pur şi simplu.

Am aflat de la Gheorghiţă efectul pe care l-au avut cutiile de bomboanenedesfăcute, găsite pe dulapul odăii mele. Adevărul ar fi distrat-o pe Olguţa maimult decît versiunea ei. Nu le-am uitat, Monica! Acestecutii mi le dăduse mama,cînd am plecat la Medeleni, să vi le ofer vouă şi doamnei Deleanu. Din clipa cîndmi le-a dat mama, am avut convingerea că mă vor tortura. Aşa s-a întîmplat. Întren am uitat de ele, dar le-am regăsit, deschizîndu-micufărul. Vedeam scenaoferirii lor: eu, cu trei cutii în braţe, intrînd în sofragerie sau în salon subt ochiiOlguţei! Mă simţeam devastat de ridicol. N-am avut curajul să vi le ofer în ziuasosirii. Am amînat tortura pe a doua zi. A doua zi mi-am dat seama că pe lîngă

reeditarea scenei terifiante, aşa cum mi-o închipuisem, aşa cum otrăisem, ar maifi trebuit să înfrunt şi mirarea voastră cănu vi leoferisem cu o zi înainte. Mi-amspus: dacă mai las să treacă vreo două-trei zile, am să vi le ofer, atribuinddistracţiei întîrzierea. După vreo săptămînă, mi-am dat seama că şocolăţile ―

mai alesvara ― nu rezistă. Nu puteam deci să vă ofer şocolăţi stricate. Am renunţat la ele, fericit. Acum însă începea altă problemă: cum scap de ele? Nu-ţi poţi închipui cîte nopţi am fost torturat, literalmente, de această întrebare! Le-aş fi zvîrlit undeva, dar îmi era frică să nu mă vadă cineva cu pachetele în braţe. Le-aş

fi dat la bucătărie, dar nici servitorilor nu le puteam da bomboane alterate şi, pedeasupra, riscam o indiscreţie. N-am rezolvat această problemă nici în ziuaplecării. Am pus cutiile pe dulap, spunînd cum mi-ar fi spus Olguţa într-o astfel deocazie: Alea jacta est!

Acesta-i protectorul Olguţei!

Dor am vorbit de ajuns de mine! Îl aştept cu egoistă nerăbdare pe Dan.

Probabil că anul acesta îi voi fi profesor de latină şi română. Închipuieşte-ţi!

Directorul liceului mi-a oferit suplinirea acestor două catedre, din pricină că

titularii sînt concentraţi. Am acceptat, fiindcă deocamdată e singura posibilitateîntrevăzută de-a cîştiga şi eu ceva. A sosit momentul! Mă apasă sacrificiile făcutede părinţii mei. Sînt hotărît să mă susţin singur. Acest gînd numai, m-a împiedecatde a-mi face armata ca voluntar.

Aşa că anul acesta voi fi pentru Dan vecinul de pe catedră. Să fi fost la Iaşi ―

cine ştie ― poate v-aş fi fost profesor, Monica. Mă vezi în această postură? Eu pe catedră, şi Olguţa în bancă! Eu profesor, ea eleva mea! Gîndindu-mă numai, simt că aş renunţa la cariera profesoratului. Aş fi cea mai domnişoară dintre toate elevele mele!

Iar vorbesc de mine!

Sînt nerăbdător să cetesc întîia nuvelă a lui Dan. Cred, după puţinul care mil-a spus, că va fi mai degrabă un poem.

Un băiat îndrăgostit de un zarzăr! E Dan eroul acela unic. Numai el poate fi

«îndrăgostit» de un zarzăr. Pentru nuvelă, e un caz prea special, prea singular.

Nuvela cred că trebuie să abordeze normalul cel mai cotidian, nu excepţionalul.

Dat poemul ― ca atare considerat ― sînt convins că va avea o rară frăgezime. Va fi poemul primăverii din suflet, în faţa primăverii din livezi. Numai Dan poate realiza aşa ceva. Cred că delicateţa lui poetică ― e ceva feminin ― nu are echivalent în literatura românească. Poezia lui Dan are ceva din atmosfera odăii şi persoanei tale. Da, Monica. Poezia lui Dan seamănă cu tine. El nu, dar poezia lui da. Poate că din această cauză, în epocile cînd scrie, emană din el o puritate limpede, o înseninare blîndă, pe care nu mai lîngă tine le poţi găsi la fel.

Ce fericit e Dan la Medeleni, scriind în preajma voastră! Tu, Olguţa, doamnaDeleanu, domnul Deleanu, atmosfera casei voastre: ce minune! Monica, Medelenisînt cel mai admirabil material la care poate aspiraun poet romancier. E păcat să

se piardă, căci aşa cum sînt acuma, mîne-poimîne nu vormai fi.

Datoria lui Dan e să construiască echivalentulliterar al Medelenilor. Va fi unroman unic, pe care simt că numai Dan îl va putea scrie, cu tine alături. Romanprin dimensiuni ― căci trebuie să fie o operă vastă ― nu va avea fabulaţiunea confecţionată a romanelor în genere. Viaţa, redată într-o formă pură. Voi toţi trăind, fiecare cu fizionomia lui distinctă, atmosfera casei voastre ― sînt viaţa şi poezia contopite.

Medelenii trebuie salvaţi de la pieire. Nu trebuie să-mbătrînească, nici să

moară rîsul Olguţei, parfumul de tinereţă al odăii tale şi farmecul tulbure altinereţii lui Dan. Nu trebuie să dispară Medelenii ca o moşie oarecare. Ar fi ocrimă, cînd din copilărie Dan a trăit la Medeleni. Şi-i datoria noastră, Monica, ata şi a mea, să-l silim pe Dan să fie rapsodul Medelenilor. Eu unul accept această

datorie ca pe un ideal. Nu văd la ce mi-aş închina viaţa mai frumos, decîtcontribuind la realizarea acestei opere. Simt bine că în clipa cînd voivedea învitrina librăriilor, volumul, sau volumele, cu titlul Medeleni, voi simţi că mi-am făcut datoria, silindu-l pe Dan să şi-o facă. Căci titlul acestui vast poem-roman, trebuie să fie Medeleni. Numele frumos al realităţii nu trebuie ascuns. Cîntarea Medelenilor trebuie să se numească Medeleni. Va suna titlul ca un clopot în inima cetitorului, căci numele acesta chiar e sunet de clopot limpede. Monica, primeşti să devenim fraţi amîndoi întru această sarcină? Să nu-l lăsăm pe Dan să se irosească, să nu-l lăsăm să uite, să nu-l lăsăm să se înstrăineze de Medelenii voştri prin copilărie şi tinereţe, de Medelenii mei prin dragoste. Să fim pentru Medeleni, în sufletul lui Dan, ceea ce erau vestalele, în templu, pentru focul sacru. Să