arătîndu-i că unul din factorii hotărîtori ai evoluţiei unui scriitor este contactul cu publicul. Îl sfătuia să trimită ceva la Viaţa contimporană. Dănuţ nu vroia. Un fel de orgoliu de-a se şti Cenuşăreasă şi bucuria pură de-a fi cetit numai de Monica îi anulau fireasca vanitate de-a culege elogii şi aplauze, sau de-a aspira la ele. Cît despre Viaţa contimporană nu-l atrăgea de loc, după cum nu împărtăşea de loc animozitatea lui Mircea împotriva simbolismului. Penumbra muzicală a tehnicei simboliste îl ademenea. Recunoştea o mare originalitate acestei literaturi. O

socotea, faţă de celelalte curente literare, ca un fund de mare cu straniu ritm şi stranii vietăţi în lumină crepusculară, legănate şi apăsate de aceeaşi masă

formidabilă de apă, creatoare a unei noi pulsaţii ― mai lentă, mai onctuoasă, mai aiurită ― şi a unei temeri nedesluşite, definită numai de cuvîntul francez: angoisse.

Celelalte curente literare purtau pecetea pămîntului ― acesta, a fundului marin. De asta, şi Debussy, cu tonalităţile lui speciale, dădea impresia unei alte lumi, neliniştitoare, alarmînd instinctul pămîntean de conservare, cu seducţiuni de adînc iluminat de lună, în care sirenele sînt străvezii ca însăşi unda, şi muzica-i limitată întrebare pe buzele tăcerii.

Faţă de preceptele literaro-sociale ale Vieţii contimporane, şi faţă de orientările spre societate, recomandate de Mircea, se simţea mai curînd solidar cu simbolismul. Nu se vedea prin nimic "social", şi gestul creaţiunii lui literare îl îndruma spre singurătate, nu spre oamenii coalizaţi social.

"Cînd scriu întorc spatele societăţii. S-o uit pe ea şi să mă uit pe mine, e mijlocul şi scopul literaturii mele."

Mircea îl combătea cu intransigenţa caracteristică celor care au început să-şi împărtăşească părerile în public, convertindu-le, prin aceasta, în convingeri obligatorii.

În discuţii, Mircea era disciplinat. Argumentele se legau metodic, năzuind către idei generale. Dănuţ era neprevăzut, dar foarte dezordonat. La o perioadă de argumente de-ale lui Mircea, Dănuţ răspundea printr-o metaforă. Mircea medita cu seriozitate în faţa ei, ca lingă o cetate enigmatică. De fapt, numai Mircea discuta.

Numai el îl asculta pe Dănuţ, răspunzîndu-i. Dănuţ era distrat. N-avea răbdare să

lege şi să ducă pînă la sfîrşit o discuţie. Avea o atenţie sporadică şi răspundea la fragmente numai, nesocotind restul, ignorîndu-l. N-avea aptitudini pentru lupta verbală, ci numai pentru monolog. Ceea ce-l făcea să caute, să dorească şi să aibă

nevoie de tovărăşia lui Mircea. Nu erau discuţiile, care-l lăsau indiferent, ci Monica. În timpul vacanţei Mircea trăise mai mult decît el în apropierea Monicăi.

La rîndul lui, Mircea avea faţă de Dănuţ, într-o anumită măsură, reflexul captivant de feminitate, pe care odinioară, înainte ca Mircea s-o cunoască pe Olguţa, Dănuţ îl avea faţă de el.

O căuta pe Monica în Mircea.

Mircea avea pentru Monica o afectuoasă admiraţie. De multe ori vorbea despre ea lui. Dănuţ, comentînd păreri de-ale ei, analizînd farmecul atmosferei ei, minunîndu-se de maturitatea ei intelectuală, de siguranţa gustului ei şi de echilibrul armonios dintre sufletul şi trupul ei. Vorbea ca despre o soră a lui, cum însă rareori fraţii vorbesc despre surorile lor. Despre Olguţa nu vorbea niciodată. Medelenii, în conversaţiile lor, erau personificaţi de Monica. Şi amîndoi simţeau nevoia de-a

evada la Medeleni.

De la o vreme, însă, Mircea simţise o răceală, apoi o surdă ostilitate cu accese de sarcasm din partea lui Dănuţ. Blîndeţea întristată de pînă atunci se convertise în ciudă înţepată, îndreptată mai ales împotriva preferinţelor lui Mircea.

Lăuda Mircea eclectismul civilizat al Vieţii contimporane, Dănuţ izbucnea vehement, arătînd că prestigiul acestei reviste era o legendă, mai exasperantă prin neputinţa celorlalte reviste de-a o răsturna. Făcea Mircea elogiul prieteniei, afirmînd că prietenia dintre un bărbat şi o femeie e cel mai armonios raport dintre cele două sexe potrivnice, Dănuţ ricana că acea prietenie nu e decît dragoste ratată

sau ipocrită.

La astfel de apostrofe, jignitoare mai ales prin tonul tranşant şi ritmul sacadat, Mircea nu răspundea. Dar se întrista. Nu desluşea cauza. Simţea că-l irită pe Dănuţ

prin vorbele şi prezenţa lui, şi totuşi, Dănuţ, departe de a-l ocoli, îl căuta. Zilnic venea să-l ia de la Universitate, sau îl aştepta în faţa liceului, cînd Mircea avea orele de după amiază. Porneau pe Calea Victoriei spre Şosea. Tăceau. Mircea se simţea spionat cu rea voinţă. Plimbările împreună deveniseră o corvoadă, ca ale menajurilor înăcrite.

Îi scrisese Monicăi, cerîndu-i un sfat. Răspunsul venise imediat. Îl ruga să fie bun cu Dănuţ, îngăduitor. Îl asigura că Dănuţ n-are alt prieten la Bucureşti decît pe el. Şi Olguţa avea astfel de ciudăţenii inexplicabile, şi totuşi Monica nu se îndepărtase niciodată de ea.

Argumentul din urmă fusese hotărîtor.

Tăcerea resemnată a lui Mircea îl exaspera pe Dănuţ şi mai tare. Mergeau alături spre Şosea ca doi duşmani legaţi printr-un blestem. La despărţire, Dănuţ

mormăia un "salut", fără să-i întindă mîna. În timpul aşa-zisei plimbări, Dănuţ

mergea din cale-afară de repede, ştiind că lui Mircea îi place să meargă încet. Îl distanţa, şi-l aştepta, privindu-l dispreţuitor cu coada ochiului, cum sosea din urmă

gîfîind. Pe drum, făcea reflecţii cinice despre femei, amănunţindu-le trupul, cu vorbe şi metafore impudice, cunoscînd perfect oroarea lui Mircea pentru astfel de conversaţii. Făcea apoi apologia luxului bucureştean, ironizînd apatia sărăcăcioasă

a vieţii de la Iaşi. Dispreţuia şi accentul moldovenesc, cu epitetele: clăpăug, bleg, dicţiune de gură ştirbă, vorbele parcă merg în papuci tîrşiţi, canapea fără teluri etc.

...Mircea tăcea. Exact aşa era Dănuţ spre sfîrşitul trecutului an şcolar, după

convorbirea avută cu el despre Adina Stephano. Totuşi, absenţa de cochetărie a lui Dănuţ ― umbla numai în uniformă, deseori neras, cu pantalonii necălcaţi, cu un chipiu ferfeniţos ― excludeau amestecul unei femei.

Mircea se hotărî să-i vorbească, preferînd să afle sau să înfrunte orice, decît să

prelungească această apăsătoare adversitate fără cauză ştiută.

Dănuţ îl aştepta în faţa liceului, cu geanta subt braţ. Porniră tăcuţi ca totdeauna, urmînd, printr-un tacit acord, itinerarul zilnic.

Era o sîmbătă de toamnă, cu procesiuni de liceeni zgribuliţi în paltoane, voioşi în pasul care-i purta spre duminecă, punînd la cale cu glas tare notele săptămînei şi programele spectacolelor.

Ciorapii groşi pe pulpele bunduce sau firave şi pelerinele în formă de clopot ale şcolăriţelor cu berete şi năsucuri ştrengăreşti, se încrucişau distrat, cochet sau agresiv cu uniformele liceenilor distanţi, sacerdotali, ghiduşi sau neastâmpăraţi.

Cursul inferior al Liceului Lazăr ― masă de umbre piuitoare ― se îndeletnicea cu mînatul castanelor sălbatice din dreptul Cişmigiului pînă-n Calea Victoriei.

Roşcatele castane, bătute cu vîrful ghetei, săreau, săltau şi se rostogoleau elastic pe trotuar şi prin mijlocul străzii, ca nişte deşănţate broaşte de mahon, spre indignarea trecătorilor maturi.

În dreptul Cişmigiului ― crîng prizonier în cuşcă ― mirosea a toamnă. Un vînzător de castane, vrăjitor lîngă un abur de cartofe dulci, era împresurat de uniforme. Soarele aruncase cîteva şaluri deasupra Cişmigiului: ardeau dimpreună

cu frunzele.

Mircea şi Dănuţ călcau apăsat, cu ochii în pămînt.

Calea Victoriei era neagră de lume ca un te-deum într-o mitropolie, dar mirosea a benzină şi a parfumuri. Femeile căpătaseră farmecul de toamnă. Erau frumoase cum sînt femeile în doliu din pricina stofelor închise, cu obraji mai albi şi ochi mai gravi. Voaletele le puneau pe ochi brumă mahometană. În ciorapii negri de mătasă, picioarele căpătau o înduioşătoare fragilitate. Toate femeile purtau mănuşi de piele, cenuşii sau castanii, care fac din amintirea mînilor goale de astă-vară o proaspătă pată de lumină, cum e ovalul alb din podul palmei înmănuşate. Unul după altul, Dănuţ în frunte, Mircea în urmă, păşeau pe marginea trotuarului, laolaltă cu oamenii grăbiţi, împroşcaţi de semnalele răguşite ale automobilelor.

Păreau că se grăbesc să ajungă la Academie pentru studii absorbante. Lăsară în urmă şi somnolenta instituţie. Mircea gîfîia. Totuşi, îl urmă pe Dănuţ de aproape, hotărît să provoace explicaţia mult aşteptată.

Departe, într-o alee laterală, bătută-n galben şi violet, îl opri.

― Dan...

― Ce vrei?

― Dan! îl mustră Mircea.

― Spune-mi, ce vrei? se impacientă Dănuţ, ridicînd glasul.

― Spune-mi, te rog, ce-i cu tine?

― Nimic.

― Dan, sîntem prieteni!

Dănuţ ridică din umeri, pîcîind din buze.