Negre, copitele lui Zdup sclipiră, de argint. Fum, silueta bihuncei crescu pe drum.
Răsărise luna răsturnînd umbrele.
Se opriră în faţa gării tăcute. Dănuţ descălecă.
― Tu pleacă.
Gheorghiţă luă hăţurile. Bihunca porni spre staţia următoare, unde trebuia să
aştepte pe un Dănuţ surghiunit la Medeleni, după zece minute de fericire în trenul care-o aducea pe Adina de la Iaşi, ducînd-o la Bucureşti.
*
Trenul veni.
Porni.
Dănuţ se trezi pe scara unui vagon de clasa treia. În clipa de oprire, zăpăcit, nu văzuse nimic la ferestre. Începu colinda. Numai zece minute pînă la staţia următoare!
Mizerie! Mizerie!
Îmbrînci un pasager cu caschetă englezească de pe coridorul clasei întîia.
― Domnule, nu te uiţi?
Dănuţ întoarse spre el o faţă atît de tristă, încît pasagerul călcat pe picioare scăpă un spontan: "Pardon!"
Dacă nu era în tren? Îşi şterse cu dosul palmei năduşeala frunţii. Secundele se risipeau ca şiruri de mărgăritare, mereu rupte, mereu sfărîmate cu picioarele, pe coridoarele lungi, printre oameni indiferenţi...
― Ocupat! răsună un glas posesiv, ca cele din closetele publice.
Dănuţ oftă.
― Plin, domnule!
― Dănuţ!
― Adina!
O apucă de subţiori, trecînd-o peste picioarele pasagerilor.
― Închide uşa, domnule! ţipă un glas din urmă.
Cu sufletul ca două vînturi întîlnite, venind din două zări, se sărutau pe gît, pe nas, pe haine, pipăindu-se uimiţi, sărutîndu-se stîngaci; flămînzi şi nebuni, lacomi şi increduli.
― Dănuţ! Dănuţ!
― Adina! Adina!
Trenul se opri, îmbrîncind.
― Dănuţ!
― Adina!
Braţele lui Dănuţ căzură.
― Adina!
― Dănuţ!
Plîngeau amîndoi.
Gorniţa sună.
Trenul porni.
Dănuţ îşi şterse ochii, ca să vadă lacrimile Adinei, din nou, ca să vadă mîna Adinei...
Nu mai văzu nimic. Lacrimile, trenul, noaptea...
Nu era singur. Avea o spectatoare: vecina Adinei din tren. Se coborîse în staţie o dată cu Dănuţ ― respectuos salutată de şeful gării ― ţinînd în mîna dreaptă, înmănuşată, o ţigaretă de fildeş sculptat, din cale-afară de lungă; în mîna stîngă, un pled şi un mic sac de voiaj, învelit în pînză, cu monogramă; iar pe braţul drept, un şirag de covrigi cu susan, îngrămădiţi unul lîngă altul pînă la cot; aromate brăţări comestibile, contrastînd net cu linia elegantă a mînicei tailleur- ului albastru.
Vru să tragă un fum: scrumul căzu. Ţigara se stinsese demult, fără să bage de seamă. O intrigase, de cînd pornise trenul de la Iaşi, fetiţa cu pălărie de pai, zulufi roşietici, ochi verzi, năsuc în sus, guriţă pupină, ten de copil ― îi venise să-i ofere bomboane dulci ― gătită şi parfumată cu o subtilă simplicitate ― şi nu îndrăznise!
Femeie coaptă prin cochetăria surdă a îmbrăcăminţii, dar şcolăriţă în vacanţă prin vîrsta trăsăturilor şi a înălţimei, cît şi prin expresia feţii şi a mînilor ― fără inele ―
încrucişate pe genunchi. Răpirea ei din compartiment ― gentilă ca un coş de flori, ridicat pe sus ― o intrigase şi mai mult. Apoi îmbrăţişarea candidă, impudică şi pasionată, de pe coridor ― fredonase zîmbind un motiv din Manon ― lacrimile şi copilul... domnul care plîngea în urma trenului plecat.
