Domn?... Copil?...
Îi venea să-i spuie: "Întoarce-te. Vreau să-ţi văd faţa." I-ar fi spus-o desigur ―
nu se sfia nici în saloane să o facă, amănunţind pe dansatorul intimidat prin face-à-main, cu ochii miopi, nu de miopie, ci de impertinenţă calmă ― dar prefera să fie intrigată decît să aibă anostul final al decepţiei.
Ca siluetă, văzută pe la spate ― haine de sport cu pantaloni scurţi: moletierele cenuşii înfăşurau picioare lungi, frumos croite ― părea bărbat: zvelt, tînăr, dar bărbat. Umerii, deşi dezolaţi, erau largi, formaţi. Nu-i văzuse faţa în tren. Privise numai îmbrăţişarea: de-atunci ardea ţigara singură. O aruncă, desprinzînd-o din ţigaretă cu degetul cel mic. Printre mucurile de ţigări "Funcţionar", "Sergent" şi
"Plugar", şi cele răsucite în foi de ziar, aruncate prin pietrişul peronului, ţigara fumată pe jumătate, cu inscripţii turceşti, evoca începuturi de roman poliţienesc cu Sherlock Holmes, lectură favorită a şefului gării, care, la distanţă respectuoasă, aştepta şi el să se întoarcă "tînărul misterios", pentru ca, la rîndul ei, "doamna senator" să-şi "exprime voinţele". Şeful gării purta asupra lui lampă de buzunar electrică, box, Browning şi pipă: om cult! N-avu nevoie să întrebuinţeze nimic din
"arsenalul detectivian", fiindcă ,,doamna senator" îi trecu bagajul şi pledul ca unui simplu servitor.
― Se poate? N-a venit trăsura?
― E o enigmă la mijloc...
― Nu-i nici una. A uitat Sake să mă anunţe!
Şi fără să-i pese de proximitatea şefului gării, care, la auzul numelui atotputernic în judeţ, se ploconise ca în faţa lui Sherlock Holmes venit direct din Anglia, murmură pentru ea, dar tărişor, cu un dispreţ familiar ochilor şi buzelor:
― Pauvre Sake!... Ce trenuri sînt pentru Iaşi?
Şeful gării făcu un gest de completă dezolare:
― Pînă mîne dimineaţă n-avem decît un tren de marfă! Să vă ofer camera mea.
Modest, dar din toată inima! Am şi bibliotecă.
― Merci!
Privi din nou spre Dănuţ: pornise cu umerii plecaţi spre ieşire. Îl urmă. Şeful gării, după ea, "scrutînd" spinarea lui Dănuţ.
― Gheorghiţă!
― Aici-s, conaşule.
― Hai.
― Domnule...
― ...Mă rog, doamnă?
Oportună, lampa de buzunar a şefului gării lumină faţa dulce a tinereţii cu urme de lacrimi.
Zdup dansa, sforăind, gîfîind, uşor înspumat.
― Tinere, am rămas fără trăsură. Ai avea amabilitatea să mă conduci acasă?
― Unde, doamnă?
Şi glasul era nesigur şi răguşit după plîns.
― Cîţi kilometri? se adresă ea şefului gării.
― Cinci, mă rog, mari şi laţi!
― Cinci kilometri, tinere. Moşia Sălcii. Mergem la pas.
― De unde eşti, băiete? interogă şeful gării pe Gheorghiţă, în şoaptă, cu fruntea concentrată, sfredelindu-i ochii cu o privire detectivă.
― De la Medeleni. Hap-ţiu! răspunse Gheorghiţă trăgînd pe nas un strănut incipient, care totuşi, izbucni amplificat.
"A luat un gutunar: deci vine de la Medeleni, distanţă mare, îmbrăcat subţire, drum prin pădure", deduce in petto şeful gării, trecîndu-şi batista pe faţă.
Şi tare:
― Aha! Aha! Puteţi merge liniştită, comunică el rezultatul anchetei. Ăsta-i de la moşia lui conu Iorgu, deduse el cu glas tare, punînd în evidenţa conului electric bihunca "enigmatică" acum o clipă. Mata sînteţi fecioru lui conu Iorgu?
Fără să-i răspundă, Dănuţ se prezentă "doamnei senator", ajutîndu-i să încalece bihunca.
"Doamna senator" părea înaltă şi slabă în umbră, zveltă în lumină, dar picioarele descoperite pînă peste genunchi ― din pricina poziţiei pe bihuncă ―
făcură să se presimtă unul din acele trupuri tainic împlinite, a căror goliciune arată
onctuoase curbe mlădii, destăinuite numai de ritm ― ochiului atent şi experimentat
― de haină, nu.
― Mîi mata, conaşule?
