― Iaca! oftă Sevastiţa către Anica.
― Sevastiţo!
Puiu, în cămeşă de noapte, pelerină şi papuci, îşi vîrise capul pe fereastră.
― Unde eşti Sevastiţo?
― Da ci mai vrei?
― Nu mi-ai pus apă de băut.
― Ei, nu ţ-am pus! Ţ-am pus.
― Atunci o băut-o fetele. Adă-mi apă.
Anica zîmbea. Sevastiţa, posacă, privea cărbunii.
― Să ştii că fac scandal dacă nu-mi aduci! Ţi-arăt eu ţie.
― Du-ti la boieri! chicoti Anica, trăgînd un fum pe gură şi bifurcîndu-l pe nări.
― Du-ti! Du-ti! Da mai du-ti şî mata, ţaţî Anico! Cî-s sătuli di copchii!
*
Lătrată de toţi cînii satelor, ţigăneşte blestemată de orăcăitul broaştelor, sicriu cu patru roţi, încălecat de două umbre, în urma unui negru trap, bihunca se topea în noapte, şerpuind de-a lungul drumului cărunt...
Vînt nu era; nici adieri. Tăcerea numai ― lanuri de tăcere, plopi de tăcere, cer de tăcere ― ca reculegerea unei dureri: lespede pe suflet, umbră îngheţată.
Dănuţ mîna. Gheorghiţă se ţinea.
În mare taină, Gheorghiţă înhămase la bihuncă pe Zdup ― calul lui Dănuţ ― şi ieşise din ogradă în timpul nopţii, văzut numai de Sevastiţa, aşteptîndu-şi stăpînul lîngă sat, aşa cum îi poruncise.
La Bucureşti, Gheorghiţă nu urmase niciodată paşii stapînului său spre casa Adinei. Dacă i-ar fi urmat, s-ar fi mirat!
Întîia oară cînd îl urma pe Dănuţ spre Adina încălecau amîndoi aceeaşi bihuncă. Era înspăimîntat. Noroc că deasupra cerului veghea Dumnezeu.
Dănuţ tăcea. Gheorghiţă tăcea. Se auzeau numai copitele lui Zdup, lovind, sărind, lovind: împătrită zvîcnirea neagră.
...La Bucureşti o vedea pe Adina în fiecare seară.
Venise şi la Medeleni, seara. Neliniştit ca somnambulii cînd răsare luna, trupul se deşteptase într-o ciudată aiurire. Veselia celorlalţi se decolorase treptat în ochii lui Dănuţ. Auzea rîsul lor, zîmbea şi el, dar zîmbetele feţii se opreau la marginea opacă a sufletului, tremurînd, ca zglobiii focoşi la marginea codrului în care tăcerea are miros şi ochi de fiară ―şi e adîncă. Simţise nevoia să plece şi n-avea încotro.
Se sculase brusc de la masă, cu fălcile încleştate.
― Ce-i, Dănuţ? Nu te simţi taine?
― Nu... Mă duc să-mi iau batista.
Nu minţise. Dar lacrimile nu porniseră în drum spre odaia lui. Un gînd le oprise. Trebuia s-o vadă din nou pe Adina. Să încrucişeze trenul care o ducea iarăşi la Bucureşti. O clipă s-o vadă, o clipă s-o strîngă, o clipă să simtă iarăşi parfumul care înălţa ziduri gigantice între el şi bucurie, între el şi Medeleni.
Plecase hoţeşte.
Şi drumul era plin de spaime! Se temea să nu i se fi întîmplat ceva Adinei la Iaşi, să nu deraieze trenul în care era, să nu se fi îmbolnăvit...
Adina... Ochii şi faţa de copil în neagra imensitate a lumii!
Adina... Ce simplă era fericirea la Bucureşti! Cîteva străzi... Casa Adinei...
Adina în braţele lui... noaptea...
Adina... Răspîntie de zîmbet dureros între două stele căzătoare: ea spre Bucureşti, el spre Medeleni. Şi-n noapte, depărtările-s imense, prăpăstii toate.
Biciul şuieră, Zdup tresări, copitele scăpatară, Gheorghiţă încleşta mai tare scîndura vijelioasă. Uneori mila-i povară mai grea decît durerea. Ai văzut odată pe uliţă un cal prăvălit în genunchi, lovit cu coada biciului. Te-a privit. L-ai privit. Ai trecut preocupat, grăbit. Peste o săptămînă, o lună, un an, pe neaşteptate, privirea calului îngenuncheat îţi răsare. O săptămînă, o lună, un an n-ai văzut-o. O vezi. Şi ţi-e milă. De-atîta vreme îţi era milă şi n-ai ştiut. Ştii, şi te apasă mila ceas cu ceas şi zi cu zi îngrămădită ― zadarnică.
O zi întreagă uitase privirea Adinei din clipa despărţirii. O vedea. Îi era milă. O
milă cu ochii deschişi în suflet, fără să poată plînge.
Adina... O iubea.
Adina! O iubea cum gemi cu buzele închise numele unui mort pe care îl iubeşti deznădăjduit.
Era cu putinţă oare s-o mai simtă în braţele lui?... Mai exista Adina?... O ţinuse vreodată în braţe? Existase?...
Noaptea clipi.
Privire lungă...
