păstrăm, să întreţinem şi să ocrotimflacăra Medelenilor în sufletul lui Dan.

Monica, mulţumesc lui Dumnezeu şi-ţi mulţumesc ţie, că mi-aţi îndreptatgîndul spre tine. Sînt fericit în această noapte. Mi-am găsit un scop mare şi frumos, care poate da vieţii mele modeste un ritm amplu. Fii alături de mine.

Îţi mulţumesc, Monica, şi rămîn fratele tău devotat,Mircea."

Monica privi îndelung asfinţitul de toamnă ― corabie de aur plutind cu pînzele de nouri în depărtările albastre ― pînă cînd ochii i se înlăcrimară. Oricum, la şaptesprezece ani e trist să-ţi jertfeşti iubirea, plecînd cruciat spre izbăvirea unui sfînt mormînt.

Totuşi, Monica era alături de Mircea. Cu mişcări blînde, fărîmiţă plicul nedesfăcut de şapte ani, găsit în buzunarul şorţului păpuşei din pod.

În odaia lui, Dănuţ, aplecat deasupra caietului dăruit de Monica, avea cincisprezece ani neîmpliniţi în suflet şi surîs, şi nu ştia încă dacă iubeşte un zarzăr înflorit la o fereastră sau chipul cu plete brune şi ochi verzi dindărătul ferestrei.

Deasupra Medelenilor, cu lente pogorîri de frunze, Toamna de aur binecuvînta pămîntul în care odihneau primăverile şi toamnele de odinioară.

TITLUL ROMANULUI

Situaţia lui Mircea, ca profesor al foştilor săi colegi, ar fi fost delicată, dacă

excepţionala superioritate de cultură şi inteligenţă, cunoscută şi recunoscută de aceştia încă de pe vremea cînd era şi el în bancă, nu i-ar fi dat un prestigiu de pe atunci izolator.

Pe de altă parte, recentul profesor venea în mijlocul liceenilor cu laurii unui şampionat de curînd cîştigat, spre gloria Liceului Lazăr: succesul cu care-şi trecuse bacalaureatul. Media zece n-ar fi însemnat numaidecît mare lucru, deşi media următorului la clasificaţie era opt treizeci. Dar după dizertaţia sobrului candidat ―

dizertaţie ascultată vreme de o oră, cînd ştiut este că majoritatea fragezilor oratori abia poate umplea regulamentarele douăzeci de minute ― profesorul universitar, preşedintele comisiunei, reputat pentru ceea ce şcolarii apreciază eu epitetul

"constipat" ― îl felicitase în numele comisiunei, făcînd totodată şi elogiul liceului care produsese "un astfel de element".

În loc să fie primit de elevii clasei a opta modernă cu exclamaţii, rîsete şi ricanări ― cum se aştepta ― Mircea fusese întîmpinat cu aplauze spontane, la care se asociase şi taciturnul elev din banca cincea: Dan Deleanu. Directorul liceului, care pîndea la uşă, gata să intervie la nevoie, intrase, acordînd binevoitor şi el sonora acoladă gloriosului debutant. Într-un liceu, clasa a opta dă tonul, precum Bucureştiul în ţară. Aplauzele se generalizaseră din clasă în clasă, metamorfozînd în chip firesc, faţă de toate clasele în care Mircea preda latina şi româna, pe fostul strălucit elev, în impunător profesor.

De atunci, raporturile dintre Mircea şi elevii săi păstrau nuanţa începutului, menţinută şi de genul curs universitar pe care tînărul student îl introdusese la liceu.

Spre deosebire de majoritatea studenţilor recenţi ― care, ori arborează pălării garibaldiene peste anarhia pletelor şi a straielor, ori exagerează exorbitant ultima modă, de la pieptănătură pînă la cravată, ciorap, manşetă şi tăietura unghiilor ―

Mircea alesese sobrietatea vestimentară a hainelor negre, echilibrat croite pe trupul lui şi pe gustul lui de anonimat, în afară de orice modă, nuanţă socială, literară sau universitară. Îngrijit ca întotdeauna, Mircea, în noua ţinută, afirma o eleganţă

personală, tocmai în cea mai impersonală epocă pentru băieţi: aceea a schimbării uniformei cu costumul civil şi a relaxării tutelei părinteşti. Răstimp cînd rîvna de originalitate e primul snobism deformant, permanent în toate manifestările proaspeţilor studenţi, începînd cu lavaliera, sau inelul cu cap de mort, sau cu monoclul şi culminînd în cinismul sau idealismul verbal, ambele profesate în public şi contrazise de adîncile candori ― cu lacrimi autentice ― în faţa dragostii.

În sfîrşit, o nouă şi timpurie afirmare a personalităţii lui Mircea îl înălţase în

stima tuturora. Revista ieşană Viaţa contimporană, hulită şi invidiată ca Parisul, îi publicase la rubrica Note pe marginea cărţilor, un studiu despre Jean-Cristophe.

Studiul era închinat domnişoarei O. D. Succinta dedicaţie nu avea caracter de madrigal, ci arăta Olguţei că Mircea îşi aducea aminte de o convorbire avută cu ea, generatoare a acestui studiu.

În acest fel, Mircea recunoştea Olguţei rolul de inspiratoare, arborînd, ca străvechii cavaleri, culorile ei.

Convorbirea cu Olguţa se referea la muzica lui Debussy, deseori auzită la Medeleni, din pricina preferinţei doamnei Deleanu pentru acest compozitor modern.

Neîncrezător în priceperea lui muzicală şi doritor să afle dacă aversiunea lui pentru Debussy era o atitudine motivată de o apreciere încă nelămurită sau dovada unei inferiorităţi de comprehensiune o întrebase pe Olguţa.

Lectorul atent la astfel de amănunte îşi aminteşte că Olguţa, încă din copilărie, în muzică avea simpatii şi antipatii violente, ca şi în viaţă. Debussy era din categoria doua. Aşa cel puţin pretindea Olguţa. Mircea găsise un puternic aliat într-o eventuală discuţie cu doamna Deleanu. Cum însă Mircea nu s-ar fi încumetat să provoace astfel de discuţiuni, cărora, din pricina dragostii respectuoase pentru doamna Delenu, le atribuia un caracter jignitor ― cu prezenţa, tonul şi vorbele Olguţei vii în mintea lui, începuse o discuţie mai amplă, adică un atac larg împotriva simbolismului, al cărui vag straniu şi, mai ales, enervant, îl vedea personificat în muzica lui Debussy.

Noţiunea aceasta de "enervant", o datora Olguţei, care, natural, nu prevăzuse, în clipa cînd răspundea lui Mircea la întrebare, caracterul de diagnostic public al unui întreg curent literar pe care trebuia să-l capete butada ei în versiunea scrisă a lui Mircea.

Mircea condamna simbolismul, arătînd că, spre deosebire de toate curentele literare, se adresa mai ales nervilor, un fel de periferie a sufletului în care simbolismul vroia să atragă întreg sufletul omenesc.

Răspunzîndu-i la întrebare, Olguţa-i arătase că ceea ce nu poate suporta nici în literatură, nici în muzică este "pisicismul". Pentru Olguţa, antipodul pisicismului era Kipling: bărbat. Loti era o perfectă incarnaţie a "vagului felinizant", care dă

mal-de-mer sufletesc. Diferenţa ― spunea Olguţa ― e că răul de mare este eliminat într-o măsură prin însăşi convulsiunile stomahale, care-l caracterizează, pe cîtă vreme răul de mare sufletesc are ca echivalenţă a crampei nostalgia sinuciderii. "Prefer să merg pe mare, cu orişice risc, încheiase Olguţa, decît să

ascult muzică sau să cetesc literatură care să mă facă să regret că sufletul n-are stomah."

Mircea vedea în simbolism o negare a vieţii, un fel de-a putrezi elegant, de dragul somptuoaselor fosforescenţe ale putregaiului. Vedea în el defetismul individualismului, care bîntuia în ultimul timp, şi al "neputinţei de ideal", denumită

fanfaron "dispreţ pentru ideal". Arăta că artisticismul atît de aparent al simbolismului e tocmai negarea artei, care e artă numai în măsura în care poate reconstitui viaţa, şi nu în a o elimina, mineralizînd-o. Că o mumie egipţiană e minunată tocmai fiindcă a fost odată vie, pe cîtă vreme literatura simbolistă e o desăvîrşită mumie în sicrie armonios cizelate, care niciodată n-a fost vie. Că arta

adevărată, ca şi viaţa, e nud încărcat de sînge, pe cîtă vreme simbolismul e fast decorativ pe o absenţă, pe un vid.

Şi acestei orientări debilitante ― mai curînd masca unei dezorientări ―

opunea orientarea desprinsă din epopeea modernă a lui Jean-Cristophe.

Recunoştea inferioritatea artistică a lui Rolland faţă de perfecţiunea şi subtilitatea artistică a simboliştilor, dar tocmai acest deficit de artisticism îl făcea să respire.

Senzaţia soarelui viguros şi violent, după lămpile-giuvaeruri în care lumina e penumbră de mătasă, fard.

Vedea în Jean-Cristophe profilul luptei tragice a lui Prometeu, cu dublul fond al muzicei solemne şi umane a lui Beethoven şi al literaturii ruseşti convulsionată

de idealuri, ca un teren vulcanic. Şi încheia, spunînd că simbolismul modernei literaturi româneşti nu merită elogiul unei analize.

Cu toate că războiul mondial deţinea trustul tuturor preocupărilor, articolul lui Mircea stîrnise furtună, cu atît mai mult cu cît un fost coleg glumeţ informase pe un critic simbolist că autorul articolului era simplu elev la Liceul Lazăr. Se făcuseră

intervenţii la director ca elevul Balmuş să fie eliminat. Atunci se aflase că era student şi suplinitor eminent. Se bucurase cîtva timp de gloriola cînilor cu cerul gurii negru. La Universitate era privit cu deferenţă. O revistă bucureşteană

răspunsese articolului, atribuindu-l printr-o confuzie strategică, redacţiei Vieţii contimporane, asupra căreia plouaseră din nou ― cu verva ouălor clocite şi a murăturilor stricate ― epitetele de "ramolisment", "senilitate", "fineţă rurală",

"apologiştii mămăligei", "Olimpul cu miros de cojoc ", "crîşmarii tradiţionalismului", "bisericuţa bărbilor de mujic", "trustul Mioriţei" şi "feudalii de la Iaşi".

Primise şi un mandat poştal noul colaborator căci inconsecventa redacţie a revistei moldovene avea cultul simbolismului într-atît, încît plătea munca intelectuală prin simbolul de argint. Mai primise şi o telegramă:

"«Clubul burlacilor» te-a înscris printre membri.

Cotizaţia se plăteşte prin articole lunare. Nu te lăsa nici tu, nici tu,Olguţa."

Acerbul şi intransigentul critic, după ce închisese uşile, sărutase iscălitura de pe banda telegrafică. Familiarul strigăt războinic, pe care Olguţa-l intona la tenis, îl primea ca o deviză săpată deasupra sufletului.

*

De cînd se înapoiase de la Medeleni, Dănuţ făcea plimbări zilnice în tovărăşia lui Mircea. Venise după vacanţă taciturn, sălbatec şi retras. Îmbrăcase de la început, cu un fel de satisfacţie, uniforma de liceu, ca pe o haină monacală. Spre deosebire de colegii lui dintr-a opta, care spre seară o părăseau, devenind noctambuli în haine civile, el o păstra de dimineaţă pînă seară, fără dorinţa de-a o părăsi.

Nu isprăvise Troiţa. O lăsase Monicăi, dăruindu-i-o ca şi Alunele veveriţei, fără de nici o veleitate de publicare, cu toate că Mircea, îl îndemna mereu,