Monica, n-ai cumva un Robinson Crusoe?

― ...Mi se pare că am o ediţie franţuzească.

― Nu. Cea românească. O carte cu ilustraţii. Văd culorile: barba lui Robinson, musteţile, căciula ţuguiată, marea, albastru decolorat, papagalul... Monica, haidem în pod! Să ştii că Robinson Crusoe e în lada cu jucării! Vai, Monica, aş da un an din viaţă să-l găsesc! Haidem în pod. Dar să nu ştie nimeni. Mergem numai noi doi.

― Bine, Dănuţ, mă duc să caut cheile.

― Eu te-aştept pe scară.

Dănuţ era în friguri. Uită să-şi ia ţigările, să-şi puie surtucul. Plecă aşa cum era, fără surtuc, în cămeşă descheiată pe piept, cu mînicile suflecate, aşa cum ieşi în întîmpinarea unui oaspe neprevăzut şi iubit atunci sosit.

Treptele scării de lemn care ducea la pod erau calde în soarele de toamnă. De sus, din balconaşul podului, toamna, galbenă şi roşie în livezi şi păduri, se scutura în vînt, şi valuri albastre cu dealurile, se pierdea în zări, afund.

De jos, Monica văzu profilul lui Dănuţ pe cerul albastru, şi zîmbi. Venea cu cheile. Alergase. Urca scările cu obrajii rumeniţi şi părul împăienjenit pe tîmple.

Dănuţ era grăbit să intre-n pod. În faţa uşii ţesută-n aţe de păianjen, aştepta emoţionat, cum demult aştepta ridicarea cortinei îndărătul căreia strălucea decorul feeriei. Nu mai fusese în pod din copilărie.

Monica încerca cheile pe rînd. În grabă, uitase să întrebe care-i cheia podului.

Înaintea lor pătrunse vîntul, înfiorînd străvechile aţe de păianjen. Bruma uscată

a colbului, an cu an cărunţise mai deasă. Culorile erau veştede ca şi lumina care, intrînd prin ferestrele podului, îmbătrînea.

Penumbră înfierbîntată cu miros de lemnărie şi de evanghelie mucegăită.

Monica nu intrase niciodată în pod. Tăcerea grămădită, decorul de mobile şchioape, demodate, scăpătate, colbul tragic ca o pulbere de moaşte în razele de soare şi mirosul mort făceau parcă să se presimtă sicrie: peceţi solemne pe trecut.

Monica apucă mîna lui Dănuţ.

― Ţi-e frică, Monica?

O strînse în braţe, caldă şi cu raze-n păr ca o creangă de tei. Îşi lăsă capul pe umărul lui Dănuţ.

Tăceau: doi, în tăcerea podului.

Dănuţ îşi lipi obrazul de părul Monicăi. Se auzeau lăbuţele hulubilor pe acoperiş. În vînt plesneau coarde de vioară.

― Monica, vorbi Dănuţ în şoaptă, hai să deschidem lada.

― Hai Dănuţ.

Dănuţ îi cuprinse tîmplele cu palmele, i le strînse ― genele Monicăi tremurară

― îi dezmierdă obrajii de-a lungul, încet, pînă la bărbie.

Dulce şi trist, capul Monicăi era pur ca după lacrimi prelinse pe obraji.

Dănuţ îi sărută mîna. Mai mîhnit, în singurătatea de o clipă, zîmbetul Monicăi se rătăci prin părul lui Dănuţ.

― Dănuţ, hai să deschidem lada.

Ladă imensă, ca o odăiţă scundă. Ridicară amîndoi greul capac de pe arca lui Noe a copilăriei. Jucăriile plutiră de-a valma, din înecul umbrei şi al anilor.

Săbii, puşti, pistoale, vaporaşe, bărci, corăbioare, mingi, dulăpaşe de păpuşi, forme pentru nisip, căsuţe de păpuşi, diabolouri, patine cu rotiţe, funde, urşi de pîslă, mieluţi mîncaţi de molii, fluturi de hîrtie şi gumă, marinari de tinichea răpănoasă, soldaţi cu piedestal de lemn, pîumiere, vioare mute, coifuri, paiaţe cu talgere, o lanternă magică, un pian miniatural, o arenă de circ, lampioane, o maimuţă decapitată, o cutie de bomboane "Riegler" plină cu scoici, codiţa unei veveriţe de tablă, un dinte de elefant, un picior de păpuşă, iarbă artificială...

― Monica!

Vorbise Monica.

― Ce-i, Monica? se miră Dănuţ, scotocind prin ladă.

Monica ridicase din vălmăşagul jucăriilor o păpuşă cu rochiţă albă şi părul tăiat din rădăcini. Ţinea în mîni iubirea ei.

― O păpuşă tunsă, se veseli Dănuţ. Stai!... Monica, închipuieşte-ţi că mi-aduc aminte!

Obrajii Monicăi ardeau. Ţinea păpuşa în mîni. Nu îndrăznea s-o strîngă în braţe. O recunoscuse după rochiţa albă, de ea făcută, şi după şorţuleţul alb, contradictor cu găteala de mireasă.

― Monica, asta s-a întîmplat în anul cînd ai venit tu la Medeleni, în ultima noapte a vacanţei. Eu trebuia să plec la Bucureşti. Nu ştiu ce i-am făcut Olguţei, dar i-am făcut ceva, şi mi-aduc perfect aminte că mă temeam. Seara, la culcare, am găsit păpuşa în pat.

Inima Monicăi bătea, bătea.

― ...Am fost furios. Mai mare insultă nu puteam concepe. Să-mi puie Olguţa o păpuşă în pat! Ştii ce răzbunare am inventat? Am tuns-o, Monica, am tuns-o cu cuţitaşul... Un cuţitaş de os, din plumiera de lac japonez. Ţi-aduci aminte?

Plumiera din biroaşul mamei. Mi-o dăruise... După ce-am tuns-o, am împachetat părul şi i-am dat foc... Da! Îmi tăcuse mama foc în sobă. Parcă văd cuferile gata de plecare, focul... Dimineaţa, n-am avut curajul să las păpuşa în patul meu. Am dus-o în pod... Stai! I-am mai făcut ceva! Barbă şi musteţi! Vai, biata păpuşă! I le-am şters cu radierul: se mai cunoaşte?... Cum de n-a aflat Olguţa?! N-a întrebat după

ce-am plecat?... Uite-l pe Robinson Crusoe! Monica, l-am găsit!

Bucuria lui Dănuţ răsuna aşa de tare, încît tăcerea podului, fără ecou, deveni mai gravă. În timp ce Dănuţ răsfoia cartea cea mai scumpă a copilăriei lui, Monica se îndepărtă cu păpuşa, spre o ferestruică din fund. Întoarse capul. Dănuţ, aşezat pe marginea unui fotoliu, se cufundase în pozele cărţii.

Degetele Monicăi tremurau uşor. În buzunarul şorţuleţului era un plic. Îl scoase. Era nedesfăcut. Plic de păpuşă, cu un trifoi pe margină şi o caligrafie de copil: "Pentru Dănuţ". Monica n-avea nevoie să-l desfacă. Atunci, ca şi acum, singurele vorbe, pe care mîna ei le putea scrie lui Dănuţ, erau: " Monica te iubeşte,

Dănuţ".

De-atunci, vorbele erau închise într-un plic, în buzunarul şorţului unei păpuşe, în lada cu jucării din podul de vechituri...

― Monica! Monica! La scris! Ne-am lenevit destul! Cu Robinson Crusoe şi cu Monica ieşi în balconaş.

Se coborîră pe scări. Podul le prăfuise hainele şi mînile, aşternîndu-le aţe de păianjen în păr.

― Mă pun la scris. Tu ce faci, Monica?

― ...Cetesc, Dănuţ.

― Te-aştept mai spre seară să-ţi cetesc. Da?

― Da.

Plecă fericit, cu egoismul albinelor cînd, iluminate de polen, zboară spre stupi.