Solemn ca dezmorţirea întîiului Adam, un om a intrat în viaţă, din tine şi prin tine. Totuşi e el. Nu eşti stăpînul lui. Ai vrea să fie bun: e rău. Ai dori să fie frumos: e urît. L-ai vrea generos: e meschin. Uneori se preface, înşelîndu-te chiar pe tine; şi cu tine e făţarnic. Ţi-e drag fiindcă-i al tău, dar te temi de el, fiindcă-i el, şi eşti mîndru de el, tot fiindcă-i el. Îl simţi mai deştept decît tine. Dacă l-ai întîlni în viaţă, te-ai teme de ironia lui şi l-ai ocoli sau l-ai duşmăni. Femeie, o simţi primejdioasă, nestatornică, dominatoare, crudă, indiferentă faţă de cei care-o iubesc, ademenitoare pentru ceilalţi pînă în clipa cînd, vînaţi. Îi zvîrle în tolbă, dezgustată. Deşi feminitatea ei e însufleţită de tine, te depăşeşte. În viaţă te-ar înfrînge. Slab şi credul, în viaţă te-ai încrede vicleşugurilor ei, deşi din mintea ta-s desprinse, din tine venindu-i puterea.

Inconştient, în tine se urzesc treptat, de la sine, faptele creaturilor tale. Voinţa ta abdică, se preface fărămiţîndu-se în zeci de suflete şi, îmbinîndu-le delaolaltă, curge cu ele şi cu vremea: destin. Eşti copil, eşti tînăr, eşti bătrîn, eşti fetiţă, femeie, eşti cîne şi eşti cal, eşti pasăre şi cer, eşti iarbă, livadă, pădure, umbră şi-ntuneric, eşti biserică şi cimitir, şi eşti timpul compunînd şi descompunînd viaţa, cu mii de mişcări şi mii de neclintiri.

Unde eşti?

Moarte şi înviere în toţi şi tot, eşti Dumnezeu; în afară de tine, spaţiu, respiri.

Eşti însuşi echilibrul involuntar şi inconştient al fericirii.

Dănuţ era fericit.

Afară era toamnă; el trăia în primăvară. Ultimele zile ale vacanţei: el trăia liber la începutul vacanţei de Paşti. Dezrobit de realitate, trăia în halucinanta realitate a ficţiunii, cu soare de april în livezi apriline.

Scrisul de pe fiecare pagină avea altă fizionomie.

Uneori cuvintele aveau oblicitatea impetuoasă a ploilor, torenţiale. Dese, grăbite, alergau, ritmate de aceeaşi emoţie vertiginoasă, în care bătăile inimii erau fulgere.

Alteori, şirurile de cuvinte şovăitoare ondulau neregulat, ca serpentinele

cîrdurilor pe cerurile de toamnă. Lungile respiraţii ale melancoliei erau desemnate în chiar linia cuvintelor care-o exprimau.

Alteori, literile se micşorau delicat, grupîndu-se în şiruri de mărgeluţe rotunde, clare, dar microscopice, pe care-ţi venea să le culegi cu vîrful unui ac fin. Acele cuvinte povesteau cum două fetiţe mici îşi culcau păpuşile. Cinci ani aveau fetiţele, cinci ani aveau cuvintele minusculare, care se jucau de-a somnul cu fetiţele şi păpuşile.

Alteori, cuvintele păreau scrise-n salturi. Lipseau litere. Liniuţele, apostrofele, virgulele dispăreau: eroul sărutase zarzărul de la fereastră, îşi pierduse pelerina şi fugea nebun prin livadă, uitînd ortografia şi punctuaţia: iubea.

Isprăvise partea întîia, cea care începea cu un zarzăr înmugurit şi prezenţa unei fete necunoscute în casa părintească a eroului-licean, unde şi el îşi petrecea vacanţa de Paşti ― culminînd în înflorirea de peste noapte a zarzărului şi în sărutarea din zori.

O dată cu partea doua, schimbase titlul. Din Copilul care a sărutat un zarzăr, devenise Troiţa.

Pe cine iubea? Pe zarzăr sau pe fata cu ochi verzi, din odaia la fereastra căreia era zarzărul? Începuse rivalitatea dintre un zarzăr şi o fată, pentru inima unui copil naiv: copil. Dănuţ vroia să analizeze sau, mai exact, să desfăşoare din primăvară în primăvară, din înflorire în înflorire ― răsturnînd clepsidra timpului cu albe flori de zarzăr în loc de nisip mort ― emoţiile eroului său în faţa zarzărului înflorit, de pe cînd era copil mic, lector de poveşti, pînă cînd, licean în vacanţă, se deşteptase iubind, fără să ştie pe cine. Dacă înlătura din minte poemul născînd, şi dacă

examina schema, dezbrăcînd-o de emoţie, i se părea absurd şi neverosimil ca un băiat ― oricît de copil şi oricît de poet ar fi fost ― să poată crede că iubeşte un zarzăr, oricît de contopite ar fi fost florile acelui zarzăr cu însuşi chipul femeiesc pe care-l ascundeau în livadă ― fiind în faţa ferestrei ― şi în sufletul eroului, fiind în faţa dragostei. Atîta candoare nu era admisibilă. Eroul juca un rol într-o piesă

graţioasă, dar juca un rol.

Totuşi, Dănuţ nici nu minţea, nici nu "făcea literatură", creind un conflict sufletesc din această confuzie, dînd realitate rivalităţii dintre zarzăr şi femeie şi lăsîndu-l pe erou să se clatine, întocmai ca zarzărul încărcat de floare, cînd spre fereastră, cînd spre livadă.

Din copilărie, lui Dănuţ "îi bătuse inima" pentru zarzări. Pentru majoritatea oamenilor şi poeţilor primăvara e verde. Ochii verzi pe care-i deschide primăvara subt cerul din nou albastru. Codrul înverzit, iarba încolţită, grîul răsărit. În mai toate inimile şi literaturile, semnul primăverei e verdele crud, fraged, răcorit în umbră şi aprins în soare.

Desigur că toţi cîntă şi slăvesc şi livezile cu floarea lor de lumină şi cîntecul albinelor culegătoare. Dar verdele domină. Tuturora le place mai mult trainica undă de verde a primăverii, căci vara în care se revarsă tot verde e, decît spuma vremelnică a pomilor O clipă înfloriţi, verzi şi ei apoi.

Şi chiar cei care se opresc în livezi, privind şi ascultînd, cîntînd şi descriind, nu fac nici o deosebire între zarzăr, piersic, măr, cireş, păr, gutui şi toată felurimea pomilor care alcătuiesc buchetul de mireasă al primăverii.

Pentru Dănuţ, însă, primăvara nu era decît o singură clipă: aceea cînd zarzării,

fără de frunze, numai flori albe, au înflorit deplin. O emoţie ― ca frica unei sărutări sau amintirea ei ― le dă o umbră trandafirie pe obrajii albi. Zîmbesc. Rîd.

N-au frunze. Verdele nu se presimte. Alb pur, în stranele trunchiurilor. Candoare luminoasă." Lumini de lună şi de zori, roind în clar tumult. Mărgean palid cu vinişoare roze. Bluze de vară cu dantele, în care tinereţa unui trup e undă vag purpurie-Încîntare pufoasă în faţa cerului albastru. Pomi îngereşti. Parfum prea copil ca să fie parfum. Zîmbet în petale, zîmbet în miresme. Zarzării. Nume plin de albine.

Petale care cad, plutind, zbor întors spre pămînt. Suspin naiv al primăverii. Cînd zarzării au înflorit, primăvara are rochiţă scurtă şi se duce la biserică.

Dar zarzării nu-s decît o clipă între clipele primăverii. Au înflorit: alb culminant. Şi-n seara aceleeaşi zile albul a ostenit, o undă gălbuie a întristat rozul.

Copilăria albului, deodată, a îmbătrmit. Vin frunzuliţele: roi verde. Îngerii din jurul zarzărului au zburat, luîndu-i vaporosul nimb. A rămas pom ca toţi pomii, robust în haina verde, pe pămîntul negru: dar un zarzăr de lumină s-a stins între crengile lui.

Cine-a iubit zarzării a cunoscut melancolia adorabilă şi sfîşietoare a acelor visuri de tinereţă, cînd îţi apare în rochiţă albă fetiţa moartă pe care-ai sărutat-o o singură dată, făcîndu-te să respiri o clipă parfumul ei de păr, de soare şi de copilărie.

Nu era nici metaforă, nici alegorie, nici efect de siropoasă literatură, îndrăgostirea eroului din poemul lui Dănuţ de un zarzăr, nici confuzia care-l îndemnase să îmbrăţişeze o creangă înflorită. Nu. Era o candidă şi dureroasă

ofrandă a buzelor neştiutoare şi a sufletului plin încă de poveşti, în faţa zorilor dragostii ― efemeră clipă, ca şi floarea albă, care tot de zori era.

Nuvela lui Dănuţ era poem desigur, ireală ca şi zarzării în clipa cînd par zbor şi nimb deasupra pămîntului, nu pomi răsăriţi din pămînt.

Dănuţ însă vedea în zarzări toată primăvara, suflarea aburită a primăverii spre cer ― iar ceilalţi văd primăvara verde, pămîntească, păscută de vite, rostogolind trupurile, de patima ei cuprinse, în patul nupţial al sevei.

*

Monica intră cu ceaşca de cafea.

― Scriai, Dănuţ?

― Nu, Monica. Remarcam un fenomen curios. Eroului meu nu-i prieşte statul în casă. Cum intră în livadă îl văd. Zarzărul îl învie. Cum intră în casă îl pierd, se împăienjeneşte, nu-l mai simt!... Nu merge!

― Scoate-l în livadă.

― Nu se poate. Acuma-i în odaia lui. Budează fără motiv şi nici n-are pe cine buda. Surorile lui l-au invitat la îngheţată împreună cu eroina. A refuzat, pretextînd că-l doare capul. Trebuie să stea în odaia lui.

― Lasă-l singur şi du-te cu fetiţele.

― Nu pot! E un moment delicat, pe care trebuie să-l analizeze în sufletul lui.

Dimineaţa a sărutat zarzărul. Întîia sărutare de dragoste. E natural să se gîndească

numai la ea. Dar nu poate. Gîndul îi fuge după surorile lui şi după ochii verzi...

Vezi, Monica, ochii verzi alungă florile zarzărului întocmai ea frunzele. Îl pîndesc

mai ales în zarzăr. Priveşte floarea albă, vede ochii verzi. Pe cine iubeşte?

― Tu ştii, Dănuţ?

― Nu. Dar asta nu-i nimic. Se rezolvă de la sine. Gîndurile lui, însă, între zarzăr şi ochii verzi, trebuie să aibă o emoţie copilărească, pe care n-o pot găsi în mine... Nu ştiu! Aştept ceva. Caut parfumul unei amintiri şi nu-l găsesc. Îmi trebuie o emoţie din copilărie... Nu ştiu bine ce!

― Să-ţi dau Alunele veveriţei.

― Nu, Monica. Acolo e sufletul de anul trecut. Îmi trebuie ceva vechi de tot...

de pe cînd eram copil mic... o jucărie... o carte. Tu ce cărţi mai ai din copilărie?