Jeux de mains, jeux de vilain! Fi, le vilain!59

Finalul, corolar oarecum, era de la ea: nici cînd reproducea vorbele altora nu-i plăcea să fie servilă.

Primul gest pe care-l ai văzînd o floare, e să te apropii şi să o miroşi. În schimb, cînd vezi un fruct robust în carne şi culoare, vrei să-l apuci.

Rodica făcea parte din a doua categorie. Adagiul era util, căci Rodica era coaptă.

59 Jocul mîinilor, jocul răufăcătorului! Piei, răule! (Fr.)

Vaporoasele cununiţe de roşeli, priviri stîngace, mîni abia strînse, bătăi de inimă, tăceri străvezii şi imateriala, unica sărutare, pe care dragostea idilică le împleteşte cînd fata e floare ― sau pare ― şi tînărul e timid sau romanţios, păreau fade cu şi alături de Rodica.

Jeux de mains, jeux de vilain!

În "idila floare", întîia sărutare ― mai degrabă timbra zborului unei sărutări sperioase ― înseamnă întîia îndrăzneală cu ochii închişi a timidităţii şi încheie un ciclu, cel imaterial.

În "idila fruct", întîia sărutare ― uneori muşcătură ― înseamnă întîia sfadă

viguroasă, şi deschide un ciclu: al mînilor.

Dănuţ o sărutase pe Rodica pe gît; Rodica-l pălmuise pe obraz. Dar mai voinic decît Rodica, o apucase în braţe, aşa că Rodica, deşi se zbătuse ― sport pe care-l făcea mai bine decît pe celelalte ― fusese sărutată încă o dată, pe gură, fără ca să

poată replica: " Fi, le vilain! "

Restul conversaţiei urmase pe româneşte.

De atunci, Dănuţ o sărutase de multe ori, dar Rodica nu-l sărutase niciodată. Pe Puiu ea începuse să-l sărute, de Dănuţ se apăra. Ca şi politica statelor europene, alta faţă de marile puteri, alta faţă de cele mărunte, politica Rodicăi varia în raport cu vîrsta protagonistului: agresivă faţă de Puiu, devenea defensivă faţă de Dănuţ.

Rezultatul era acelaşi. Adică; " Fi, le vilain!"

Pe româneşte, în aceleaşi condiţii, şi chiar în mai grele, Sevastiţa ar fi spus: "Da şăzi ghinişor!"

Lectorul va remarca desigur avantajele pe care le oferă limba franceză oricui şi oricînd.

*

Întîlnirile cu fata pe care o iubeşti se cheamă "plimbări" şi sînt: pe aleile pămîntului şi ale sufletului.

Întîlnirile cu celelalte "domnişoare" sau doamne se cheamă rendez-vous- uri .

La oraş rendez-vous- urile îndeobşte sînt diurne şi situate de preferinţă ― cu rari excepţii ― în orele cînd părinţii, soţii sau soţiile au treabă.

La ţară, rendez-vous- urile sînt nocturne, ca şi plimbările, dar nu din aceeaşi cauză. Plimbările caută singurătatea, misterul şi reculegerea, pe care le găsesc în noapte; rendez-vous-urile găsesc în nopţile rurale, gratis, ceea ce la oraş se cumpără scump: clandestinitatea.

Mixtă, Rodica juca tenis cu Puiu în timpul zilei ― adică după-amiaza, căci dimineaţa şi-o petrecea în pat, dormind ― şi avea rendez-vous- uri cu Dănuţ în timpul nopţii, după ce toate luminile casei erau stinse. Sihăstria Monicăi, absenţele, din ce în ce mai prelungite, ale Olguţei ― care prezida dezbaterile contradictorii ale războiului european la "Clubul burlacilor" ― discreţia lui Mircea, viaţa cu ştiut program a doamnei Deleanu şi somnul brusc şi durabil al lui Puiu înlesneau Rodicăi plecările din odaie şi revenirile tîrzii, deseori pe geam ― à la Boccaccio ― rareori pe uşă: imprudent.

Întîiul rendez-vous fusese provocat de Rodica, chiar în noaptea zilei cu pugilatul primei sărutări.

Dănuţ nu se culcase încă. Se lungise îmbrăcat pe pat, fără să asculte concertul de ocarine al broaştelor, nici ţiterile tremolate ale greierilor, nici miile de sunete şi zvonuri ale nopţii.

Fuma, gîndindu-se la femei. Privea colecţia de picioare o clipă dezvelite, în ciorapi multicolori sau fără de ciorapi; colecţia de sîni mici sau puternici, puţintei sau opulenţi, bombaţi sau plaţi şi totuşi feminini prin capetele care colorează bluza cu o roză împunsătură; colecţia de spinări îndoite mlădios sau robust în spiralele patinajului; colecţia de subţiori, cuibare descoperite în gesturi şi haine de vară, cu o pată de soare pe umbra sau lumina lor uşor adîncită; colecţia de şolduri, unele lungi-ovale pentru şerpuirea în braţele care strîng, altele scurt arcuite, încordate parcă să avînte plosca fără toarte a pîntecului ― colecţii deţinute de toţi oamenii în amintirile lor şi pe care, cînd le privesc fiind singuri, au atitudinea şi congestia liceenilor cînd trag cu ochiul prin gaura cheii să vadă cum se dezbracă o femeie.

Nu se gîndea la Rodica.

Rodica, prea impersonală, îndruma gîndul şi pofta, după ce le stîrnea ― în absenţa ei ― asupra femeilor în genere. Poate că de asta Rodica, fără să-şi dea seama, căuta să fie cît mai mult prezentă lîngă băieţii cu care flirta. Prezenţa ei avea darul să concretizeze într-un trup substanţial pofte care în absenţa ei se răspîndeau în generalităţi.

― Cu-cu!

― Cine-i?

― Eu... da să ştii că-s supărată pe dumneata!

― Aa! Rodica!

― Domnişoara Rodica.

― Măria-sa domnişoara Rodica!

― Degeaba faci spirite! Nu-mi trece-aşa uşor! Prea eşti obraznic! N-ai nici o măsură!

― Scuze nemăsurate!

― Nu primesc.

― Sărutări.

― Obraznicule!

De pe marginea ferestrei, o sărutase. Ar fi putut fugi Rodica, dar nu fugise.

― Jos mînile!

― Sus sărutările!

― Tare mai eşti obraznic! Să ştii că plec!

― Nu cred!

― Ai să vezi!

― Te prind.

― Încearcă!

― La dispoziţie, de la genunchi în jos!

Ştia să fugă şi mai tare Rodica. Cu toate că-şi ridicase rochia ca pentru fugă

serioasă, Dănuţ o prinsese lîngă poartă.